A trecut mai bine de o lună de când am intrat cu bocancii în viața de adult și am înțeles cu adevărat de ce adulții au nevoie de litrii de cafea și sunt mai mereu epuizați și morocănoși.
Am fost privilegiată de-a lungul vieții și nu am fost nevoită să îmi iau vreun job pe parcursul facultății, așa că pentru mine luna care a trecut a reprezentat apogeul carierei mele profesionale, dar și al satisfacțiilor materiale; despre satisfacțiile spirituale nu pot detalia vreun apogeu, având în vedere că plutesc pe norișori de fericire de când m-am angajat.
Tranziția de la șoricelul de bibliotecă care citește toată ziua, cu pauzele minimale, aferente supraviețuirii și asimilării unui morman de informații, la ființa umană, cotidiană, cu un job stabil(pe o durată determinată de 5 anișori, lucky me) a fost una presărată cu multe stări: de la emoție pură, la frică de necunoscut și mândria că I FINALLY DID IT !
După cum am tot spus, punctajul pe care l-am luat la rezidențiat nu mă definește, nu sunt nici mândră nici dezamagită de el, sunt fericită că m-a adus unde, cred eu, ÎMI E LOCUL.
Emoțiile din ziua repartiției au fost infernale… cât așteptam să îmi aleg locul… priveam cum se scurg locurile la specializarea mult dorită… dar finalul meu de basm nu a întârziat să apară, iar unul dintre locurile acelea a fost al meu. A urmat repartiția mică, o altă decizie de viața și de moarte, alegerea centrului universitar în care voi profesa, alături de coordonatorul care îmi va fi mentor 5 ani de zile. Deciziile de genul sunt mereu înfricoșătoare, dar uneori karma/Dumnezeu le ușurează făcând totul să capete sens într-un final.
Să vă spun un mic secret: Aveam 4 coordonatori în total: 3 la Spitalul de copii “Louis Țurcanu” și 1 la Clinica II de Pediatrie Bega. Atât lucruri bune, cât și mai puțin plăcute poți auzi despre fiecare în parte, pentru că fiecare dintre noi are o anumită percepție asupra anumitor oameni; toți filtrăm oamenii prin prisma experiențelor noastre cu ei (sau cel puțin asta ar fi cea mai bună decizie). Eram puțin indecisă, oscilam între 2 coordonatori, câte unul de la fiecare spital, dar alegerea mi-a fost ușurată în momentul în care au rămas locuri la coordonatorul de la spitalul la care lucrez acum.
Cum spuneam și o să mă repet încontinuu: TOTUL SE ÎNTÂMPLĂ CU UN MOTIV!
Am aflat spitalul la care voi lucra, coordonatorul, cât de cât am cunoscut colegii(doar cu ajutorul unui grup de pe Whatsapp creeat mai mult să ne ajutăm cu informații despre acte, pontaje, etc dar care între timp a devenit un grup de glume, fericire maximă că a intrat salariul, dar și discuții pe diverse teme), ce urmază?
A venit și ziua mult așteptată, de care nu am putut profita la maxim datorită unei gripe destul de urâte (nu a fost COVID, am fost testată PCR si rezultatul a ieșit negativ), abia m-am putut ține pe picioare, dar am reușit să mă concentrez la instructajul de la medicina muncii.
În primele zile, a urmat adevărata distracție. Cunoșteam spitalul doar pe exterior, interiorul mi se părea un adevărat labirint și m-am pierdut de câteva ori căutând cabinetul șefului de secție. Dar pentru că eu nu am noroc la examene, dar am la oameni, am fost binecuvântată cu mentori extraordinari, care îmi explică tot ce nu înțeleg, mă îndrumă mereu, nu mă fac să ma simt în plus, neștiutoare și îmi dau mereu încredere în mine. Colegii de anul I, dar și rezidenții de ani mai mari sunt foarte okay, chiar pot spune că începem să formăm o mică familie, iar discuțiile de dimineață din vestiar, ne fac să ne apropiem din ce în ce mai mult, chiar dacă în timpul zilei nu ne întâlnim prea mult pe secție, fiind împrăștiați la majoritatea medicilor din spital.
Am crezut mereu în destin și voi continua să o fac; despre coincidențe nu știu ce să spun, dar vă explic următorul scenariu și vă las să decideți dacă a fost doar o coincidență sau mâna destinului.
Știind de la o vârstă studențească destul de fragedă că îmi doresc să lucrez cu copiii, am fost, încă din anul I membru al Cercului Studențesc de Pediatrie Timișoara (CSPT), iar atunci, prin semestrul II de facultate am fost la prima mea gardă. Cum spuneam, eu am mereu noroc la oemni, așa că am avut o trupă de gardă, cu care am făcut mai mult sau mai puțin de 10-15 gărzi; amintirile rămân neprețuite și eterne. Garda am făcut-o la spitalul la care lucrez acum, și îmi amintesc cu drag că ne-a întâmpinat actualul meu coordonator pentru modulul de pediatrie generală (9luni).
Aparent fiecare decizie pe care am luat-o m-a adus tot la PRIMA MEA CASĂ DIN PRIMA MEA GARDĂ.
Nicio satisfacție financiară (nu vreau să fiu ipocrită și să afirm că nu m-am bucurat când am văzut rodul muncii mele, primii mei bănuți munciți și meritați pe deplin) nu m-ar bucura la fel de mult, cum o fac zâmbetele pacienților, fericirea de pe chipul lor când se externează, satisfacția medicilor când văd că toate cunoștiințele lor, orele nedormite și miile de gânduri care îi macină zilnic aduc rezultatul mult așteptat, momentele de neuitat muncind mult dar bucurându-mă la maxim de fiecare gardă, fiecare internare la care particip, sau pe care încerc să o preiau cât de mult pot, fiecare informație acumulată și secundă petrecută în spital, toate îmi dau energia și vibe-ul bun pe care încerc să îl descarc în micuța mea familie de pe Instagram.
