Pentru mulţi dintre voi această cifră nu semnifică nimic, 2+1=3, poate are legătură cu cifrele magice regăsite în diverse opere literare, îndeosebi în basme, sau în această dată s-au născut anumite celebrităţi cum ar fi Stephen King?, în schimb pentru alţii reprezintă secundele petrecute alături de cei dragi înainte să păşească în nefiinţă, sau zilele rămase până la Craciun; orice număr, cât de nesemnificativ ar fi pentru noi, pentru o anumită persoană poate însemna atât de multe…
Pentru mine are dublă semnificaţie anul acesta:
☻Începutul sfârşitului
☻Comemorarea unei aniversări de mult pierdute
Începutul sfârşitului
Sună puţin straniu, dar vă explic imediat semnificaţia acestor cuvinte. „Începutul” unui nou an universitar, care marchează „sfârşitul” studenţiei pentru mine. O etapă presărată cu nenumărate metamorfoze şi întâmplări tragico-comice pe care nu le voi uita niciodată.
În urmă cu 5 ani mi-am luat inima în dinţi, am părăsit meleagurile natale, am îmbrăţişat mândrul Banat şi am lăsat în urmă liniştea dintre munţi. Nu ştiam ce va urma, dar trebuia să iau o decizie radicală, care mi-a schimbat viaţa şi m-a transformat în ceea ce sunt astăzi.
Dacă m-ar pune cineva să aleg ce a fost mai greu… Să părăsesc locul în care am crescut, am făcut primii paşi, am avut parte de primele bucurii şi dezamăgiri, sau să îmi părăsesc familia şi să o iau într-un fel de la capăt, singură, departe de cei dragi, nu aş putea alege nici acum…
Am avut parte de nenumărate momente demne de aşternut în filele unui roman, am întâlnit oameni minunaţi cu care am legat mai mult decât prietenii; am descoperit că oriunde poţi întâlni îngeri care te pot salva când dai de greu… Am văzut cum e viaţa de fapt, ce înseamnă să pleci de jos şi să ajungi la o stabilitate emoţională. În concluzie: AM ÎNCEPUT CU ADEVĂRAT SĂ MĂ MATURIZEZ.
Dacă prin absurd aş putea să o iau de la capăt, aş face ABSOLUT totul la fel, nu aş schimba nicio decizie, corectă sau greşită, pentru că datorită acestor decizii am ajuns persoana care sunt astăzi.
Indiferent de alegerile pe care le faci, fii mereu mândru de tine şi de tot ce realizezi prin munca proprie; mereu e loc de mai bine, dar poate fi şi mai rău.
Acum am ajuns pe ultima sută de metri… am parte de ultimul început de an, ultima festivitate de deschidere a anului universitar, ultimul orar de pe semestrul I… Dar anul acesta totul va fi diferit. Nu vom mai putea organiza reuniunea anuală în care ne revedeam după binemeritata vacanţă de vară; nu vom mai alerga prin tot oraşul de la un sediu la altul, de la un spital la altul, mâncând în tramvai şi leşinând pe scările care duc la purgatoriul de la etajul 9… Cel puţin o perioadă totul va fi diferit şi inedit…
Aşa cum am demonstrat în fiecare an că locul nostru este acolo şi că mâna destinui şi-a facut treaba ajutându-ne să fim cu un pas mai aproape de visul nostru, aşa vom birui şi schimbările care vor urma.
Aniversarea specială
Faptul că începutul anului universitar coincide cu această aniversare, pentru mine îl face mult mai unic.
Acum mai mult de 7 decenii, se năştea un înger; un înger care mie mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat putere să lupt şi să ajung în punctul culminant al vieţii mele- totuşi mai este doar un an până la examenul vieţii mele.
Am avut deosebita onoare ca acest înger să îmi fie bunic, învăţător, agricultor, deschizător de vise dar şi tată cu normă întreagă. El a fost singurul om care a avut puterea să mă supună chinului de a avea primii cercei, care mi-a suportat sonatele cu care îl încântam în fiecare zi datorită colicilor, singurul care mi-a deschis porţile spre lume şi pasiunea de nestăvilit pentru poveşti, pe care acum o fructific şi o folosesc să vă arăt o altă perspectivă a vieţii; a fost centrul universului meu, dar niciun miracol nu e permanent, aşa că eroul meu s-a stins acum 10 ani, lăsând un gol imens, care nu va putea fi umplut nici cu toate basmele cu final fericit din întreaga lume.
Aşa cum vă spuneam la început, pentru unii din noi nu înseamnă absolut nimic o cifră, un anumit loc, o poză, o amintire uitată în „colţul” cel mai întunecat al minţii… dar pentru alţii este un întreg univers de trăiri, de la fericire, iubire, extaz, la agonie, tristeţe şi disperare… Preţuiţi fiecare clipă petrecută alături de cei dragi ca şi cum ar fi ultima; mâncaţi prajitura chiar dacă încalcă dieta, iubiţi chiar dacă doare, săriţi cu paraşuta chiar dacă vă vine să leşinaţi înainte.
FĂ MEREU CE SIMŢI, CUM SIMŢI ŞI CU CINE SIMŢI, PENTRU CĂ NU ŞTII CÂND FACI LUCRUL ACELA PENTRU ULTIMA DATĂ!
După binemeritata şi mult prea lunga relaxare din vacanţa de vară, a venit timpul pentru un nou început, care în acest an va fi puţin diferit. Măsurile riguroase de igienă şi distanţarea fizică nu trebuie să îi împiedice pe copii să socializeze. Până la urmă toţi am folosit un ton mai ridicat când ne chemam prietenii la joacă, pe vremuri, când nu exista tehnologia avansată şi foloseam puterea corzilor vocale.
Scopul acestui articol este să vă încurajeze să porniţi cu dreptul în etapa următoare, fără temeri, fără prejudecăţi, plini de speranţă şi motivaţie. Pentru toţi este greu să ieşim din zona de confort şi să acceptăm că lucrurile vor fi puţin diferite în acest an, dar asta nu trebuie să ne descurajeze pe niciunul dintre noi. Mâine veţi deveni boboci, sau vă veţi întâlni cu foştii colegi, veţi cunoaşte oameni noi sau veţi depăna amintiri cu prietenii de-o viaţă.
Pentru a vă sensibiliza puţin, sau a vă încuraja să vă reamintiţi de copilărie şi de primele experienţe petrecute pe băncile şcolii, o să vă ataşez un eseu, pe care l-am făcut în clasa a 12-a.
Şcoala-„clinchetul copilăriei”
Copilul, fiinţa cea mai pură, a cărui imaginaţie poate depăşi orizonturi, are capacitatea de a face lucruri măreţe îndrumat de un personal calificat care să îi călăuzească paşii spre viitor şi să îi alimenteze „foamea” pentru cultură.
Şcoala reprezintă al doilea mediu în care un copil se poate dezvolta, poate dobândi cunoştiinţe vaste care îi vor folosi în viaţă pentru a putea schimba în bine societatea în care trăim; primul mediu fiind familia, mediu în care copilul învaţă conduita morala.Mediul propice aprofundării cunoştiinţelor, beneficiind de un cadru specific desfăşurării orelor il reprezintă o clasă armonioasă cu copii dornici să înveţe şi să devină stâlpii generaţiilor viitoare, personalităţi marcante care pot schimba viziunea despre lume.
Pentru mine şcoala reprezintă instituţia misterelor, o clădire enigmatică în cadrul căreia elevii sunt ţinuţi captivi de către numeroasele cunoştiinţe cu care trebuie să se lupte pentru a reuşi să stăpânească „monştrii” numiţi MATERII ŞCOLARE.
Îmi amintesc cu nostalgie prima zi de şcoală… după chinul ruperii de părinţi, de jucăriile mele şi de tărâmul meu de basm, am intrat într-o lume complet nouă cu multe fiinţe vi care se agitau continuu. Aceste fiinţe complexe capabile să distingă şi să producă numeroase sunete încercau să comunice cu mine, să mă integreze în acest spaţiu comun, numit SALĂ DE CLASĂ. La început am fost reticentă, fiind uluită de încercările unei femei, trecută de a doua tinereţe, care încerca să liniştească micile creaturi agitate. Cu un singur sunet stins şi blând a liniştit mulţimea, făcându-i să intre în transă. Priveam înmărmurită acestă fiinţă magică care putea face imposibilul, şi anume să imi dea sentimentul de siguranţă pe care il descoperisem doar acasă, din partea familiei.
Femeia cu ochi strălucitori avea mereu, în colţul gurii un zambet cristalin, faţa ei era blândă iar ridurile care îi trădau vârsta o făceau şi mai blajină; când asupra clasei s-a aşternut liniştea ea a început să vorbească cu o voce clară, caldă, suavă. S-a prezentat, apoi ne-a spus că ea va fi îndrumătorul nostru… eu, neştiind ce înseamnă, am ridicat sfios o mânuţă palidă şi rece, plină de emoţie şi am şoptit stins „ Ce înseamnă… Îndrumător?”. Privirea ei blândă s-a aţintit asupra mea; zâmbetul i s-a mărit când mi-a explicat, atât de calmă că ea ne va ajuta sa creştem, ne va îndruma paşii spre a putea cunoaşte lumea, a putea dezlega misterele vieţii, ne va fi o a doua mamă. „a doua MAMĂ”… atunci nu ştiam cum această fiinţă firavă, dar totuşi străină îmi va putea deveni mamă… credeam că nimeni nu va putea vreodată să mă iubească ca o mamă, nu la fel de intens, dar totuşi să mă iubească… Un sunet strident mi-a împrăştiat gândurile în înaltul cerului; acest sunet prevestea sfârşitul orelor în această clădire.
Afară, mă aştepta mama care mă privea radind de fericire, dar eu eram crispată, pierdută in văzduh, încercând să dezleg cel dintâi mister al existenţei mele… cum poate un străin să îmi fie mamă… Acasă am uitat complet de fiinţa cu ochi strălucitori, eram cu familia mea, cu jucăriile mele, eram în lumea mea! Toată ziua m-am jucat cu ursuleţul meu de pluş; el era confindentul meu, prietenul meu cel mai bun care îmi ştia toate secretele. Cu toate acestea, fericită fiind că lucrurile au revenil la normal, am uitat să îi povestesc ursuleţului întâmplările ciudate din ziua aceea…
A doua zi am reintrat în clădirea misterioasă, interacţionând cu fiinţele gălăgioase care au devenit mai liniştite, chicotind de zor. Neştiind ce se întamplă i-am întrebat de ce chicotesc. O fetiţă cu ochii mari şi privire pierdută mi-a spus că ne vom uita la un film. În clipa următoare femeia blandă a intrat pe uşă şi ne-a spus că vom viziona „Scufiţa Roşie”. Sala s-a întunecat şi filmul a început. Imaginile de poveste rulau pe un perete alb ca zăpada… După ce s-a terminat povestea şi s-a aprins becul, îndrumătoarea ne-a spus că vom mai viziona multe poveşti împreuna şi le vom pune în scena…
Încet, încet, timpul se scurgea şi misterele începeau să se elucideze. Clădirea înaltă cu ziduri impresionante a devenit a doua mea casă, colegii de clasă au devenit frăţiorii pe care nu i-am avut niciodată, iar învăţătoarea o a doua mamă. Fiecare zi aducea ceva nou, ceva inedit, ceva foarte plăcut care mă făcea să mă detaşez de lumea mea de basm şi să mă pierd complet în această nouă dimensiune.
Anii au trecut, a trebuit să îmi părăsesc a doua mamă şi să mă îndrept spre noi experienţe, să dezleg noi mistere, să cresc şi să mă maturizez… Să descopăr noi colegi, noi prieteni, noi îndrumători, noi „părinţi”, pentru că toţi profesorii mi-au îndrumat paşii ca nişte părinţi iubitori. M-au ajutat să îmi deschid aripile, mi-au dat încredere că pot zbura, că pot descoperi noi văzduhuri, mi-au arătat că pot să fac diferenţa între bine şi rău, permis şi interzis, folositor şi nefolositor de una singură, m-au învăţat că nimic nu e prea dificil dacă îţi doreşti ceva cu adevărat.
Ajunsă la vârsta adolescenţei, multe persoane mă întreabă de ce sunt fericită când merg la şcoală… Răspunsul e cât se poate de simplu; viziunea mea despre şcoală şi tot ce implică ea s-a schimbat radical. „Monştrii” cu care trebuie să mă lupt zilnic au devenit cei mai buni prieteni, care mă ajută să îmi folosesc o mare parte din capacitatea creierului de a stoca noi informaţii zi de zi, „instituţia misterelor” a devenit ca o casă pentru mine, a cărei porţi îmi sunt mereu deschise… sala de clasă îmi este un refugiu, unde pot medita încercând să mă lupt cu misterele vieţii, „copiii agitaţi” au devenit adolescenţi maturi, capabili să îşi focalizeze energia în scopuri utile, iar „îndrumătoarea” a devenit o frumoasă amintire, o fiinţă pe care nu o voi uita niciodată şi faţă de care voi avea o stimă nesfârşită.
Poate că mulţi adolescenţi atribuie şcolii apelative urâte cum ar fi „închisoare”, dar eu consider că şcoala joacă un rol foarte important în dezvoltarea fiecărui tânăr întrucât este singura instituţie care ne oferă personalul calificat pentru a ne ghida paşii spre idealuri măreţe. E singura instituţie care ne oferă libertatea de a alege modalitatea perfectă de abordare a diferitelor probleme, ne oferă numeroase informaţii preţioase, ne oferă oportunitatea de a cunoaşte oameni minunaţi cu care putem colabora în dezlegarea misterelor.
Chiar dacă multe persoane nu conştientizează acest lucru, sau îl conştientizează prea târziu, şcoala ne „protejează” de greutăţile vieţii de adult, ajutându-ne totodată să păşim pregătiţi în această lume nouă, nedescoperită încă pe deplin de nicio fiintă vie. Ea ne deschide porţile spre viitor, ne face să reuşim şi să nu ne dăm niciodată bătuţi întrucât la şcoală ne lovim de cele dintâi „greutăţi” pe care tot aceasta ne învaţă cum să le rezolvăm.
De-a lungul vieţii mele(dacă pot folosi exprimarea asta, deoarece eu sunt încă la începutul drumului şi voi avea de înfruntat numeroase obstacole, pe care, cred eu că le voi înfrânge fiind bine instruită de toţi „părinţii mei”) am descoperit că nu este important să câştigi mereu, ci să dai tot ce ai mai bun pentru a fi mulţumit sufleteşte că nu ai renunţat şi ai continuat să lupţi neştiind dacă „războiul se va termina vreodată”. Orice elev care va trebui să îşi ia viaţa în propriile mâini trebuie să fie conştient că „părinţii lui” nu îi vor mai călăuzii paşii de acum înainte, dar pe tot parcursul acestui lung proces de învăţare l-au ajutat să îşi cunoască limitele şi să poată face alegerile corecte de unul singur, iar acest lucru, cred eu, este cea mai mare realizare a oricărui cadru didactic.
Aceasta este viziunea mea despre şcoală, despre acestă clădire în care se ascund numeroase fiinţe vi, dornice să îşi depăşească limitele, să înveţe şi să îi înveţe pe alţii cum să abordeze problemele, nu să fugă de ele. Şcoala trebuie să devină a doua casă pentru elevi, dar şi pentru profesori deoarece atât elevii, care vor să înveţe, cât şi profesorii, care predau, petrec mai mult timp în această clădire decât în propriile lor locuinţe.
Una dintre întrebările de pe buzele tuturor când le spun ce studiez este- DE CE AI ALES MEDICINA ? o întrebare pe cât de simplă, pe atât de dificilă la care nu am găsit un răspuns unic până acum.
Pot spune că am vrut să fac asta de mică(la grădi toţi ne dorim să fim medici, poliţişti, piloţi, învăţătoare, prinţese sau avem alte ideologii despinse din basmele în care suntem înfăşuraţi de mici), apoi după o perioadă lungă de tranziţie în care am oscilat între a fi medic sau profesor, am decis în cele din urmă.
De-a lungul vieţii mele enigmatice au fost numeroase întâmplări care m-au determinat să merg pe acest drum anevoios.
Prima de care îmi amintesc este şi cea mai tristă… Vă mai amintiţi cum era când eram mici şi ne credeam invincibili? E nevoie de o simplă adiere de vânt să ne altereze şi metamorfozeze puterile… Era un început promiţător de primăvară când lumea mea a fost dată peste cap… într-o seară aparent banală, bunicul meu a murit… nu pot descrie în cuvinte durerea unui copil de 13 ani a cărui rege a devenit înger într-o clipă… Nu e o poveste lacrimogenă, scopul meu nu este să vă întristez, ci să vă transpun trăirile mele pentru a-mi întelege povestea. Sentimentele din acea seară- neputinţă amestecată cu durere, împleticite cu numeroasele frustrări tipice:„Oare nu se mai putea face nimic ?”- m-au determinat să fac o schimbare… atunci nu ştiam exact în ce va consta această schimbare.
Al 2-lea indiciu l-am primit de la o profesoară care mereu mi-a spus ca mi-ar sta bine în halat alb(destul de vag totuşi, sunt multe profesii în care accesoriul principal este halatul).
O întâmplare amuzantă şi totuşi stranie care mi s-a întâmplat în cadrul uneia din puţinele mele întâlniri cu spitalul(în calitate de pacient) m-a făcut să mă decid cu adevărat: într-o după-amiază fatidică am întâmpinat dureri insuportabile abdominale şi am decis să merg la spital. Am ajuns în faţa liftului(să vă fac un mic portret descriptiv al apariţiei mele: eram mai palidă ca toţi pereţii din spital, mă ţineam cu greu de părinţii mei, iar inima mea dacă putea, fugea înapoi acasă fără declaraţie pe proprie răspundere), uşile metalice s-au deschis iar înauntru era o doamnă de vreo 40 ani, liftiera. Am crezut că vom fi singurii pasageri, dar…viaţa e plină de surpize… alaturi de noi a urcat o targă(ce putea fi mai perfect ? Eu eram deja semi-leşinată şi înainte să văd targa). Am încercat să mă sprijin de bara rece de metal în timp ce brancardierul îi comunica liftierei etajul la care vor merge(Mai ţineti minte când am spus că viaţa e plină de surprize? Urmează o scenă inspirată din filmele de groază). Am pornit spre destinaţie când pacientul, care până atunci părea liniştit a început să „tresalte” de bucurie, provocându-mi fiori pe şirea spinării… Totul s-a terminat cu bine pentru mine, dar nu ştiu dacă amicul meu din lift a avut aceeasi soartă…
O altă întâmplare minuată a fost „Trecerea în etapa următoare” adică liceul, unde am optat pentru o clasă de ştiinte ale naturii; în acei 4 ani am decis, împinsă de mai multe circumstanţe, viitoarea specializare şi oraşul care mi-a devenit între timp a 2-a casă.
De atunci au trecut muţi ani, sunt deja la capitolul 6/6 iar toate aceste peripeţii puse cap la cap au fost oare SIMPLE ÎNTÂMPLĂRI SAU MÂNA DESTINULUI ?
