Ați simtit vreodată că sunteți creați cu un anumit scop ? Scop măreț care TREBUIE să se îndeplinească la un moment dat ? Ați simțit vreodată chemarea(nu spre lumină, vreau să trăiesc măcar până la pensie) spre ceva anume, la început inexplicabil dar care prinde contur pe măsură ce muncești pentru visul tău ?
Eu am avut parte de un moment de fericire absolută în momentul în care visul meu s-a îndeplinit. Nu este nicio supriză pentru nimeni că îmi doream PEDIATRIE, supriza reală este că eu am făcut medicina doar pentru a deveni pediatru. În clasa a 9-a am ales drumul pe care voi merge, după a urmat un drum lung și anevoios, plin de nenumărate momente de frustrărare, disperare și neliniște amestecate cu emoție, fericire și mândrie.
Apogeul amalgamului de emoții credeam că a fost atins în secundele în care așteptam vestitul punctaj, dar adevărata bătălie s-a dat când îmi alegeam specializarea. E inuman să îți aștepți rândul și să vezi cum se scurg locurile la specializarea la care ai visat de atâta timp. E o tortură pe care nu sunt dispusă să o mai experimentez vreodată ! Nu cred că am mai tremurat vreodată atât de mult, tahicardia mea a fost infinită dar rezultatul final merită fiecare clipă de agonie !
Un mic sfat pentru toți viitorii studenți și rezidenți: PUNCTAJUL E DOAR UN NUMĂR, ADEVĂRATUL EXAMEN SE VA DA LA CAPUL PACIENTULUI ÎN FIECARE ZI! Știu că sună înfricoșător, așa și este, dar nu trebuie să ne lăsăm descurajați, ci să muncim din ce în ce mai mult, să ne zbatem și să trecem peste orice obstacol, iar atunci când nu mai avem forța necesară, să privim în trecut, la copilul plin de frici care a ajuns un adult cu încredere în sine!
Pentru mine anul 6 a reprezentat anul maturizării accelerate. Pe lângă dezumanizarea de care am avut parte de-a lungul acestui an, am întâmpinat câteva mici probleme, am alergat cu sufletul la gură prin diverse clinici, am analizat toate diagnosicele diferențiale și m-am documentat despre cele mai bune tratamente pentru o persoană dragă mie. Încarcatura emoțională la care am fost supusă în perioada asta mi-a dat multă încredere în mine, m-a ajutat să îmi dau seama cât de puternică sunt de fapt și că sănătatea e mai importantă decât orice. Pentru că finalul poveștii mele este unul de basm, totul s-a rezolvat sau cel puțin merge înspre bine.
În toată perioada asta am încercat să fiu puternică, să îi ajut pe cei din jur, să îi motivez, să le dau o rază de speranță și să îi molipsesc cu optimismul meu. Deși poate în multe momente eu eram mai distrusă decât mulți alții, poate eu aveam mai mare nevoie de o încurajare sau o vorbă bună. Și pentru că există karma și oameni cu adevărat buni, mereu am primit încurajări când am avut cea mai mare nevoie de ele. Fără să cer nimic, fără să-mi expun nevoia acerbă de înțelegere, am primit multe încurajări de la străini, familie, oameni care mi-au devenit colegi de suferință. NICIODATĂ NU SUNTEM SINGURI ! Trebuie doar să știm unde să ne căutăm aliați și să nu ne fie frică să cerem ajutorul !
Vreau să le urez tuturor celor care îmi vor citi articolul, dar mai ales proaspeților rezidenți : MULTĂ MUNCĂ ASIDUĂ CARE SĂ MERITE TOATE ZÂMBETELE ȘI MULȚUMIRILE PE CARE LE VOM PRIMI VREODATĂ DE LA PACIENȚI !
