Arhivă lunară 16/10/2020

Chiar dacă titlul este unul atrăgător, din păcate este doar o utopie. Nu există nicio vrăjitorie care ne poate scuti de interminabilele ore pe care le petrecem răsfoind zecile de cărţi. Dar sunt anumite trucuri care ne pot ajuta să învăţăm mai eficient.

Diferenţa majoră între liceu şi facultate constă în volumul uriaş de materie pe care îl ai de aprofundat cu cât creşti mai mult „în grad”.

Dacă stau bine să mă gândesc, în liceu, adică acum câteva secole, aveam un alt stil de învăţare. De obicei la liceu ni se dictau lecţiile şi asta mă ajuta mult să reţin mai uşor informaţiile iar acasă doar reciteam din caiet, şi în cel mai rău caz mai repetam cu voce tare. La ştiinţele exacte, învătam mai uşor prin exerciţiile pe care le primeam temă.

În liceu sinceră să fiu, cel mai mult m-au ajutat meditaţiile. Acolo puteam întreba tot ce nu înţelegeam şi puteam depăşi nivelul de dificultate de la clasă. Să vă spun o întâmplare amuzantă, eu am terminat liceul la profilul ştiinţe ale naturii; profesorul cu care făceam meditaţii la matematică tot uita acest mic detaliu aşa că 3 ani am rezolvat subiecte de M1, fiind uşor dojenită că nu ştiu formulele specifice profilului mate-info. În clasa a 12-a când am început să lucrez din cartea de BAC de M2, s-a uitat ciudat la mine şi m-a întrebat stupefiat : TU EŞTI LA ŞTIINŢE ALE NATURII ? DE CÂND ? am început să râd şi i-am spus că din clasa a 9- a; continuarea a fost şi mai amuzantă : LASĂ CĂ ORICUM MATERIA E MAI UŞOARĂ, HAI SĂ FACEM PROBLEME DE MATE-INFO.  Sfatul meu pentru liceeni e să ceară ajutorul atunci când nu înţeleg ceva, unui coleg, sau al profesorului de la clasă sau să facă meditaţii dacă doresc performanţă. Nu spun că nu poţi atinge performanţă şi singur, dar e mai uşor când îţi explică un specialist.

Am mai crescut puţin şi am ajuns la facultate, unde, vă spun sincer, când am văzut că am de învăţat 2-3 pagini din Papilian despre claviculă, în 2 zile, în care oricum alergam prin tot oraşul şi mă chinuiam să îmi reglez somnul, m-a apucat panica. Eram într-un oraş complet nou, împărţeam un spaţiu minuscul cu alte 3 suflete şi habar nu aveam unde pot învăţa…

La început, stilul meu de învătare era unul haotic, nu reuşeam să iau prea multe notiţe şi mă concentram mai greu la volumul uriaş de materie. Am început să „colorez” cum spun eu, materia din timpul semestrului, aşa reuşeam să descifrez în mare despre ce e vorba şi să îmi reamintesc explicaţiile de la curs; apoi în sesiune reciteam de 2 ori în cel mai bun caz materia şi dădeam examenul.

Când am început să mă prind şi eu cum stă treaba cu facultatea asta, am trecut de la un stil la altul şi încă îl tot perfecţionez.

Pentru partea practică, încerc să înţeleg logic diversele manevre, şi de obicei ne strângem mai mulţi colegi şi le exersăm unii pe alţii, de obicei asta se întâmplă foarte haotic pentru că mai mult ne distrăm şi râdem decât să învăţăm; înainte de examenele practice când ne ajunge cuţitul la os, ne chinuim mai mult şi folosim timpul eficient. Uneori repetăm şi pe hol înainte de examen.

Dacă am un examen oral sau pentru partea practică a fiecărui examen din clinică îmi fac schiţe, uneori desenez, fac scheme colorate după un anumit tipar- de exemplu cu roz scriu simptomele, cu verde cifrele, cu albastru medicamentele; pe mine mă ajută culorile respective să reţin mai uşor. Dacă examenul este doar grilă, citesc materia de mai multe or, niciodată nu reuşesc mai mult de 3 ori, prima dată fiind în timpul anului în faza de colorare.

La început ca şi instrument ajutător foloseam diverse markere; aceeaşi culoare pentru un capitol de exemplu, alţi colegi folosesc o culoare pentru fiecare subcapitol, sau paragraf. Acum am trecut la pixuri colorate cu sclipici, cred că doar eu şi copii de grădiniţă le achiziţionăm. Uneori mai folosesc notiţe adezive dacă vreau să îmi traduc anumiţi termeni sau să fac desene.

          De exemplu la neurologie când am dat seminar(un fel de test)eram foarte panicată pentru că erau nişte termeni foarte încurcaţi şi seminarul era oral aşa că panica era dublă. Mi-am scris termenii cei mai grei pe nişte bileţele şi le extrăgeam pe rând încercând să îmi amintesc materia cât mai eficient posibil.

 Pentru mulţi repetatul cu voce tare este cheia succesului; dacă locuieşti în cămin lucrul acesta devine practic imposibil…

          Ce vreau să înţelegeţi din exemplele de mai sus e că NU EXISTĂ UN STIL PERFECT DE ÎNVĂŢARE, IAR STILUL COLEGULUI SAU CELUI MAI BUN PRIETEN NU ESTE NEAPĂRAT CEL MAI BUN PENTRU VOI. De asemenea nu contează ritmul cu care înveţi, ci calitatea învăţatului. Dacă toceşti informaţia, aceasta se va şterge rapid, dar dacă încerci să înţelegi esenţialul vei avea mult de câştigat, indiferent de domeniul în care studiezi.

Un alt sfat pe care vreau să vi-l dau ar fi: ÎNVAŢĂ PENTRU TINE, NU PENTRU NOTE! Ştiu că pentru cei care au reclasificare ce am afirmat este un clişeu şi poate părea ipocrit; de asemenea şi cei care se luptă pentru bursă m-ar incendia puţin, dar sincer, satisfacţia pe care o ai când îţi aminteşti ceva din anul 1, e mai mare decât orice; mai ales că ai muncit mult şi chiar ai rămas cu ceva după aceşti 6 ani. Nu o să vă mint, mai mult de 50% din informaţia acumulată în cei 6 ani se va scurge mai repede decât entuziasmul din prima zi de facultate. Important e să îţi dezvolţi gândirea clinică cu multă practică.

Un simplu cuvânt, o mie de înţelesuri… Dacă întrebi un copil ce îşi doreşte cu adevărat, acesta îţi va spune că vrea o maşinuţă nouă, un ursuleţ de pluş sau dulciuri. Dacă întrebi un adolescent, răspunsul lui va fi mai mult în sfera hainelor de firmă şi a maşinilor de lux. Iar dacă întrebi un om matur, acesta îţi va spune că îşi doreşte mai mult timp… timp să râdă, să mănânce sau să îl petreacă cu familia, prietenii sau persoana iubită.

          Dorinţele se schimbă în funcţie de persoana pe care o întrebăm, dar în fond gravitează în jurul unor dezamăgiri, aspiraţii şi idealuri comune. Toţi ne dorim un anumit stil de viaţă, o anumită fericire aparentă, pe care, de multe ori, o agăţăm de un anumit obiect, sau o persoană; rezultatul nefast este acelaşi, tânjim din ce în ce mai mult după aceste „droguri” care ne aduc fericire, şi pierdem din vedere adevăratele minunăţii ale vieţii.

          Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie:

          Suntem la vârsta în care totul este posibil, avem o familie frumoasă, prieteni care ne sunt mereu alături, ne zbatem pentru cariera mult dorită; totul merge pe o pantă ascendentă atât pe plan personal cât şi profesional.

  La ce vă gândiţi în miez de noapte având toate astea ? Vă spun eu: la ce aţi mai putea avea pe lângă cele menţionate mai sus… De ce ? Pentru că suntem orbiţi de ce am mai putea avea, şi ignorăm tot ce avem deja.

Să continuăm totuşi exerciţiul:

Toate beneficiile de care dispunem dispar într-o clipă… părinţii îmbătrânesc, prietenii se îndepărtează, fiecare merge pe drumul lui, iar cariera este mai greu de sudat decât ne aşteptam.

Ce mai avem atunci ? Dorinţele la care aspiram înainte să pierdem şi ce aveam, ni se par efemere; adevăratele strigăte de ajutor se îndreaptă spre ce aveam înainte şi nu am apreciat la momentul respectiv. UN SINGUR ASPECT NU SE VA SCHIMBA NICIODATĂ, ŞI ANUME, DORINŢA DE A MERGE MAI DEPARTE.

Am vrut să vă demonstrez că fiecare dintre noi avem mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine în momentul actual. Trebuie doar să învăţăm să apreciem ce avem până nu e prea târziu.

Vă dau un exemplu personal în care sunt sigură că mulţi dintre voi se vor regăsi:

Înainte de pandemie locuiam în cămin, împărţeam bune şi rele cu alte 3 suflete într-o cameră proiectată special pentru a ne apropia şi mai mult. Rutina zilnică era alcătuită din lungile maratoane între sediile spitalelor, agonizantele dezbrăcări şi îmbrăcări în minusculele vestiare şi lungile ore petrecute la cursuri şi stagii.

Acum, după aproape 7 luni, îmi lipsesc până şi certurile cu colegii, „fantomele” din cămin care nu ne lăsau să dormim, îmi e dor să fug şi să nu prind tramvaiul… sau să îl iau pe cel nepotrivit… să fiu certată că mănânc în tramvai, să mă plâng că nu mai rezist să învăţ. Îmi e dor de holul întunecat şi rece din dimineţile când veneam din club… ÎMI E DOR DE VIAŢA OFFLINE!

Sfatul meu pentru toţi, inclusiv pentru mine, este să profitaţi întotdeauna de fiecare moment din viaţa voastră şi să îl trăiţi la maxim; fiecare experienţă, mai bună sau mai rea, vă aduce mai aproape de scopul pentru care vă luptaţi zi de zi.

Totuşi această pandemie a avut şi o parte bună, cel puţin pentru mine; am ieşit din zona mea de confort, am creeat pagina de instagram CONFESIUNILE UNUI MEDICINIST, am prins curaj încet încet, am mai crescut şi am trecut la următoarea etapă, acest blog; am început să mă analizez şi să îmi pot explora „latura întunecată”, mi-am făcut prieteni noi, am consolidat sau răcit legăturile cu anumite persoane, m-am maturizat din ce în ce mai mult şi mi-am dat seama că fiecare moment e unic şi merită apreciat şi trăit la intensitate maximă.

Ca un fel de concluzie am o mică provocare pentru fiecare dintre voi. Când vă aflaţi în impas şi simţiţi că nimic nu mai e posibil închideţi ochii şi visaţi, doar visând putem trece peste orice, pentru că în vis totul este posibil, orice problemă devine nesemnificativă şi orice grijă dispare, iar orice bucurie este amplificată de 100 ori.

O să vă las câteva citate care pe mine mă motivează să mă ridic din pat şi să zâmbesc indiferent de greutăţile pe care le-am înfruntat sau le am de înfruntat în ziua respectivă.

„ÎNTR-O ZI SAU PRIMA ZI, DOAR TU POŢI ALEGE”

„SĂ NU TRECĂ NICIO ZI ÎN CARE SĂ NU ZÂMBEŞTI, NICIODATĂ NU ŞTII CINE SE POATE ÎNDRĂGOSTI DE ZÂMBETUL TĂU”

„NU VREAU SĂ IMPRESIONEZ, VREAU SĂ INSPIR”