Arhivă anuală 20/12/2020

Acum, în prag de sărbători vreau să fac o „confesiune” mai specială, referitoare la câteva aspecte extrem de importante din viaţa mea şi probabil şi a voastră.
Chiar dacă mi-a fost extrem de greu să mă autoizolez în bula mea lipsită de îmbrăţişările de care sunt absolut dependentă, am reuşit să îmi „îmbrăţişez” mult mai profund gândurile şi să trec printr-un lung proces de autocunoaştere.
Pe toţi ne-a luat prin surprindere această catastrofă globală, dar sper că am reuşit să învăţăm ceva din toată experienţa aceasta nefastă pentru majoritatea dintre noi.

Această pandemie am petrecut-o acasă, unde nu am mai stat de foarte mult timp, luni întregi la rând şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că a fost foarte ciudat.
La început m-am simţit străină printre lucrurile mele, după 5 ani petrecuţi în aceeaşi cameră de cămin, era de aşteptat; mă copleşeau zi de zi frustrările că mi-am pierdut viaţa offline, am pierut contactul cu prietenii, dar mai ales cu pacienţii. Dacă aş fi fost o persoană puţin mai slabă de înger, probabil aş fi avut şi un anumit grad de depresie. Chiar dacă fizic eram acasă, psihic mintea mea făcea naveta CĂMINUL NATAL-PARADISUL ADOPTIV.
Zilele treceau cu viteza melcului şchiop, iar frustrarea mea depăşea în adâncime Groapa Marianelor; orele online erau puţine dar utile şi cu toate astea am învăţat să fiu un bun autodidact. Fizic totul era relativ okay, mâncarea delicioasă a mamei era neplisită, la fel și ofrandele dulci pregătite de bunica, somnul era omnipreznt şi am reuşit să nu fiu deranjată prea tare de schimbarea climatului şi a locului de studiu.
Până acum totul decurge bine, dar… mereu există un DAR… eu îmi doream în continuare mai mult; tânjeam nespus de mult după interacţiunea umană, după fuga zilnică între spitale, după weekend-urile cu prânzul în familie, să ne înfruptăm din Dumnezeiescul „pachet de acasă”, după ieşirile în club, sau party-urile pe ritmuri autohnone când ne ocupam de curăţenia generală. Nu mi-am dat niciodată seama că aceste banalităţi înseamnă atât mult pentru mine, până au devenit lucruri de neatins…
Sesiunea a trecut cumva, urma nelipsita vară, care a fost una inedită… am continuat să evit contactul cu oamenii şi bula mea de cristal mă acapara din ce în ce mai mult. Mi-am dat seama târziu că de fapt acolo „evadam” când întelegeam că nu am încotro, că trebuie să mă adaptez şi că viaţa mea din următoarele luni se va desfăşura tot între aceeaşi 4 pereţi.

Omul e o fiinţă egoistă… în timp ce eu mă plângeam că nu mai pot ieşi în club, un om îşi dădea ultima suflare pe pământ şi lăsa în urmă un gol imens. Privind în jur am reuşit să înţeleg că viaţa e atât de frumoasă pe cât ţi-o faci tu :
☻ Şi ce dacă stau acasă şi nu ies în club ? Am început să dansez în timp ce îmi pregătesc cafeaua(„Apa cu întuneric” cum îi spun prietenii mei).
☻ Şi ce dacă nu ies cu prietenii fizic ? Trăiască tehnologia!!!, am început să trimit mai multe mesaje vocale şi video-uri cu mine în diverse ipostaze care mai de care mai amuzante; o să fie amuzant să le arăt nepoţilor cât mă chinuiam să îmi fac o dungă la ochi cu eyeliner-ul
☻ Şi ce dacă nu pot învăţa în sala de lectură ? Mi-am amenajat biroul ca măsuţa din sală; deoarece nu am un perete pe care să lipesc citate motivaţionale, am sacrificat Router-ul de dragul sănătăţii mele mentale.
☻ Şi ce dacă nu îmi mai pot îmbrăţişa prietenii ? Am primit un cadou superb în luna martie(de fapt vreo 4): puiuţi de pisică pe care am reuşit să îi văd crescând în tot acest timp datorită pandemiei
☻ Şi ce dacă nu pot să merg la Mall să îmi iau haine ? În oraşul meu natal nu există Mall(doar Mol); am economisit mulţi bani, dar mi-am reînnoit garderoba datorită abundenţei second-hand-urilor.
☻ Şi ce dacă nu pot merge la cursuri fizic ? Trebuie să recunosc că în ceea ce priveşte cursurile(DOAR CURSURILE, NU ŞI STAGII/LUCRĂRI PRACTICE/LABORATOARE) mi se pare mult mai confortabilă varianta online. Pot sta în scaunul meu pufos şi confortabil şi datorită tehnologiei de ultimă generaţie reprezentată de minunatele mele căşti pe care am dat câteva sute de euro(30 lei) pot să fiu lângă profesor şi să îl aud cât mai bine posibil. În ceea ce priveşte conexiunea la internet, sper să nu mă pedepsească astrele că afirm asta înainte să se termine semestrul, nu prea ne-a părăsit în primul semestru al acestui an universitar.
☻ Şi ce dacă nu mai pot merge la sală(nu că eu aş fi mers vreodată)? Am „mutat” sala acasă. Sau mai bine zis, am urmat întocmai următoarea reţetă magică: se ia „una bucată” prieten care se pricepe la sport, se adaugă un program de exerciţii de 3 zile, cu o zi de pauză, se descarcă o aplicaţie ca să poţi descifra hieroglifele din instrucţiunile scrise de prietenul de mai sus, apoi se achiziţionează nişte greutăţi, nu prea mari că totuşi pandemia asta ţine de mult timp deja…

Exemplele de mai sus îmi susţin teoria conform căreia „Viaţa e atât de frumoasă pe cât ţi-o faci tu”. Nu vreau să dezbat şi efectele negative ale acestei pandemii pentru că sunt sigură că toţi le resimţim, prefer să vă motivez să vă condimentaţi autoizolarea, voită sau impusă.
Să profităm de zilele care ne-au mai rămas din acest an și să reflectăm puțin asupra vieții noastre; am ajuns să trăim vremuri în care deviza românească “ACUM ORI NICIODATĂ” a devenit mai semnificativă ca oricând. Profitați de orice clipă la maxim pentru că niciodată nu știm când facem un lucru pentru ultima data!

Am avut câteva solicitări în legătură cu această tematică şi m-am decis totuşi să o abordez, deci băieţi, fiţi pe fază pentru nişte ponturi gratuite.

În concepţia generală o medicinistă este o creatură intelectuală care poate fi impresionată doar de un mascul cult a cărui circumvoluţiuni se aseamănă cu Transfăgărăşanul. Această presupunere nu este în totalitate greşită; această creatură fiind uşor de impresionat de un tip care o poate ajuta să promoveze examenul la biochimie(toţi avem nevoie de un înger dispus să ne iniţieze în tainele biochimiei, fie el de sex masculin sau feminin, dar parcă e mai acceptabilă materia când îţi explică subiectele complicate un tip drăguţ, nu ?). O metodă destul de uşor de pus în practică e să planifici o întâlnire romantică la bibliotecă, unde îţi poţi etala uşor cunoştinţele la diverse materii, printre privirile sfioase care se desprind uşor din filele presărate cu praful magic a lui Ene. Multe relaţii se înfiripă în magicele pauze de ţigară sau pur şi simplu relaxare din sesiune.

În ciuda tuturor stereotipurilor, medicinistele sunt tot fete până la urmă. Care este cea mai simplă metodă să impresionezi o fată ? Nu degeaba se spune că dragostea trece prin stomac, nu ? Da, aţi ghicit, o ciocolată în sesiune poate face minuni. Mai ales că majoritatea fetelor nu se alimentează corect când sunt stresate; dacă ştii să găteşti, deja ai un punct în plus. Ce poate fi mai divin decât o cină romantică la lumina lumânărilor în formă de craniu, vegheaţi de DJ Netter şi Mr Papilian, discutând despre diviziunea celulară ? Dacă mai adaugi şi nişte flori cu miros îmbietor, ai „reţeta” pentru întâlnirea perfectă. De asemenea sunt foarte apreciate şi micile atenţii culinare de după stagiile lungi; sau binevenita licoare a zeilor înainte de cursul de la ora 8.

Am satisfăcut intelectul, stomacul e şi el mulţumit, trecem la muşchi. Cum se pot relaxa muşchii supuşi la efortul de a căra atâta frumuseţe şi inteligenţă toata ziua ? Cu o plimare sub clar de lună pe malul unei ape(pentru cei din Timişoara recomand malul Begăi, vă aşezaţi pe o băncuţă şi priviţi stelele, în timp ce îi admiri sclipirea din ochi când se gândeşte că mâine iar se trezeşte la 5 ca să îşi poată duce la bun sfârşit ritualul de dimineaţă. Dacă nu îţi adresează câteva cuvinte „dulci” în gând pentru că o duci prea târziu acasă şi nu îşi poate face somnul de frumusţe, ea e aleasa!), sau pentru cei sportivi o sesiune superbă de alergat admirând aceeaşi privelişte. Dacă relaţia avansează deja, puteţi încheia seara cu un masaj de relaxare efectuat mai ales în zona cervicală.

O să vă povestesc o întâmplare foarte romantică la care din păcate nu am fost protagonistă… Mulţi ştiţi deja că locuiesc în cămin, acolo se nasc cele mai inedite momente care provoacă tahicardie. Frecventez des sala de lectură a căminului, sincer e locul meu preferat de acolo şi nu pentru că învăt toată ziua, ci pentru că acolo toţi suntem cel mai vulnerabili; stăm închişi cu alte suflete care ne văd plângând mai des decât părinţii uneori…Într-o zi obişnuită, am auzit o bătaie în uşa sălii, cine ar bate în uşa sălii de lectură, totuşi ?Nimeni nu s-a ridicat să primească musafirul aşa că el a intrat cu un buchet mare de trandafiri sângerii; aceeaşi culoare ca şi obrajii iubitei când l-a văzut. Acelaşi exemplar masculin, a lăsat zeci de bileţele pe holul căminului cu mesaje de genul „ Te iubesc”, „Iartă-mă” şi un buchet suberb de flori la uşa respectivei fete. Pe mine una m-au impresionat ambele gesturi; rar am văzut băieţi atât de romantici şi atenţi. Nu zic că nu mai există băieţi de genul, dar sunt pe cale de dispariţie… Deci fetele, dacă acaparaţi un exemplar de genul, să îl preţuiţi!

V-am expus cateva scenarii, acum încerc să vă dau câteva sfaturi de AŞA DA / AŞA NU

          NU:

☻Nu te chinui să fii ceea ce nu eşti, dacă o impresionezi la început şi după te schimbi brusc, nu te aştepta să o poţi păstra lângă tine

☻Nu e un secret că fetele au nevoie de atenţie… MULTĂĂĂĂ ATENŢIE. Dacă i-o oferi doar la început nu te aştepta să rămână cu tine. Un mesaj draguţ trimis random face mai mult decât toate brăţările de la Pandora pentru fata potrivită

☻Prea multă atenţie strică, nu o da nici în cealaltă extremă să controlezi săraca fată care oricum se chinuie să supravieţuiască la presiunile impuse de facultate

☻Un detaliu aparent banal pe care mulţi băieţi îl uită îl reprezintă DATA IUBIRII; nu ai voie să uiţi când împlineşti un an de relaţie, îţi pui alarmă în telefon, invoci spiritele, nu contează ce faci, dar în data respectivă nu există nici meci, nici oboseală, NU EXISTAŢI DECÂT VOI 2

☻Studiază bine „terenul” înainte să îi scrii ! Nu de puţine ori mi-au povestit prietenele(da, nu e o supriză pentru nimeni că fetele vorbesc despre băieţi) că le-au scris anumiţi tipi, care probabil mi-au scris şi mie şi altor pritene ÎN ACELAŞI TIMP. Asta e o greşeală colosală !

DA:

☻Micile atenţii fac diferenţa întotdeauna, iar prin atenţii nu mă refer să îţi cheltui toată bursa pe un cadou. O floare, o ciocolată sau un mic ursuleţ de pluş când nu se aşteaptă o să conteze mai mult decât orice cadou scump

☻Am amintit mai sus de un mesaj draguţ trimis random; toţi suntem ocupaţi, e ceva normal să nu vorbiţi non-stop, dar dacă îi trimiţi un simplu „Îmi e dor de tine” în mijocul zilei când eşti cel mai stresat şi agitat crede-mă că o să îl citească de minim 10 ori până vă vedeţi. Vă mai vând un pont: un mesaj draguţ după ce ai ajuns acasă, după ce s-a terminat întâlnirea în care îi spui cât de mult te bucuri că v-aţi văzut şi că deja îţi e dor de ea te va duce mai aproape de inima ei; la fel şi un mesaj lung în care îi spui mai detalitat de ce o iubeşti

☻Fetele apreciază efortul, efortul de a vorbi cu ea într-o zi plină, sau de a o vedea 10 minute într-o pauză de masă. Poate că vi se par banalităţi dar fetele sunt în general ultra analizatoare, unele ţin cont că ai pus 2 inimioare în loc de 3 în mesajul de noapte bună; Dacă simţi să îi spui ceva sau să îi demonstrezi prin nu ştiu ce fizică cuantică că o iubeşti FĂ-O de fiecare dată.

Fetele nu sunt atât de greu de înteles, important e să ţi cont de următoarele aspecte: aminteşte-ţi mereu de ce îţi face doar ea inima să bată în felul ăla, de ce doar pe ea vrei să o suni când ai o zi proastă, de ce doar îmbrăţişarea ei are parfum de „acasă”. Dacă te gândeşti la toate astea, o să îţi fie mai uşor să o întelegi chiar şi atunci când ea nu se înţelege deloc, dar mai presus de asta, să o poţi iubi chiar dacă pierzi toate meciurile pentru că vă uitaţi împreună la o dramă romantică.

Chiar dacă titlul este unul atrăgător, din păcate este doar o utopie. Nu există nicio vrăjitorie care ne poate scuti de interminabilele ore pe care le petrecem răsfoind zecile de cărţi. Dar sunt anumite trucuri care ne pot ajuta să învăţăm mai eficient.

Diferenţa majoră între liceu şi facultate constă în volumul uriaş de materie pe care îl ai de aprofundat cu cât creşti mai mult „în grad”.

Dacă stau bine să mă gândesc, în liceu, adică acum câteva secole, aveam un alt stil de învăţare. De obicei la liceu ni se dictau lecţiile şi asta mă ajuta mult să reţin mai uşor informaţiile iar acasă doar reciteam din caiet, şi în cel mai rău caz mai repetam cu voce tare. La ştiinţele exacte, învătam mai uşor prin exerciţiile pe care le primeam temă.

În liceu sinceră să fiu, cel mai mult m-au ajutat meditaţiile. Acolo puteam întreba tot ce nu înţelegeam şi puteam depăşi nivelul de dificultate de la clasă. Să vă spun o întâmplare amuzantă, eu am terminat liceul la profilul ştiinţe ale naturii; profesorul cu care făceam meditaţii la matematică tot uita acest mic detaliu aşa că 3 ani am rezolvat subiecte de M1, fiind uşor dojenită că nu ştiu formulele specifice profilului mate-info. În clasa a 12-a când am început să lucrez din cartea de BAC de M2, s-a uitat ciudat la mine şi m-a întrebat stupefiat : TU EŞTI LA ŞTIINŢE ALE NATURII ? DE CÂND ? am început să râd şi i-am spus că din clasa a 9- a; continuarea a fost şi mai amuzantă : LASĂ CĂ ORICUM MATERIA E MAI UŞOARĂ, HAI SĂ FACEM PROBLEME DE MATE-INFO.  Sfatul meu pentru liceeni e să ceară ajutorul atunci când nu înţeleg ceva, unui coleg, sau al profesorului de la clasă sau să facă meditaţii dacă doresc performanţă. Nu spun că nu poţi atinge performanţă şi singur, dar e mai uşor când îţi explică un specialist.

Am mai crescut puţin şi am ajuns la facultate, unde, vă spun sincer, când am văzut că am de învăţat 2-3 pagini din Papilian despre claviculă, în 2 zile, în care oricum alergam prin tot oraşul şi mă chinuiam să îmi reglez somnul, m-a apucat panica. Eram într-un oraş complet nou, împărţeam un spaţiu minuscul cu alte 3 suflete şi habar nu aveam unde pot învăţa…

La început, stilul meu de învătare era unul haotic, nu reuşeam să iau prea multe notiţe şi mă concentram mai greu la volumul uriaş de materie. Am început să „colorez” cum spun eu, materia din timpul semestrului, aşa reuşeam să descifrez în mare despre ce e vorba şi să îmi reamintesc explicaţiile de la curs; apoi în sesiune reciteam de 2 ori în cel mai bun caz materia şi dădeam examenul.

Când am început să mă prind şi eu cum stă treaba cu facultatea asta, am trecut de la un stil la altul şi încă îl tot perfecţionez.

Pentru partea practică, încerc să înţeleg logic diversele manevre, şi de obicei ne strângem mai mulţi colegi şi le exersăm unii pe alţii, de obicei asta se întâmplă foarte haotic pentru că mai mult ne distrăm şi râdem decât să învăţăm; înainte de examenele practice când ne ajunge cuţitul la os, ne chinuim mai mult şi folosim timpul eficient. Uneori repetăm şi pe hol înainte de examen.

Dacă am un examen oral sau pentru partea practică a fiecărui examen din clinică îmi fac schiţe, uneori desenez, fac scheme colorate după un anumit tipar- de exemplu cu roz scriu simptomele, cu verde cifrele, cu albastru medicamentele; pe mine mă ajută culorile respective să reţin mai uşor. Dacă examenul este doar grilă, citesc materia de mai multe or, niciodată nu reuşesc mai mult de 3 ori, prima dată fiind în timpul anului în faza de colorare.

La început ca şi instrument ajutător foloseam diverse markere; aceeaşi culoare pentru un capitol de exemplu, alţi colegi folosesc o culoare pentru fiecare subcapitol, sau paragraf. Acum am trecut la pixuri colorate cu sclipici, cred că doar eu şi copii de grădiniţă le achiziţionăm. Uneori mai folosesc notiţe adezive dacă vreau să îmi traduc anumiţi termeni sau să fac desene.

          De exemplu la neurologie când am dat seminar(un fel de test)eram foarte panicată pentru că erau nişte termeni foarte încurcaţi şi seminarul era oral aşa că panica era dublă. Mi-am scris termenii cei mai grei pe nişte bileţele şi le extrăgeam pe rând încercând să îmi amintesc materia cât mai eficient posibil.

 Pentru mulţi repetatul cu voce tare este cheia succesului; dacă locuieşti în cămin lucrul acesta devine practic imposibil…

          Ce vreau să înţelegeţi din exemplele de mai sus e că NU EXISTĂ UN STIL PERFECT DE ÎNVĂŢARE, IAR STILUL COLEGULUI SAU CELUI MAI BUN PRIETEN NU ESTE NEAPĂRAT CEL MAI BUN PENTRU VOI. De asemenea nu contează ritmul cu care înveţi, ci calitatea învăţatului. Dacă toceşti informaţia, aceasta se va şterge rapid, dar dacă încerci să înţelegi esenţialul vei avea mult de câştigat, indiferent de domeniul în care studiezi.

Un alt sfat pe care vreau să vi-l dau ar fi: ÎNVAŢĂ PENTRU TINE, NU PENTRU NOTE! Ştiu că pentru cei care au reclasificare ce am afirmat este un clişeu şi poate părea ipocrit; de asemenea şi cei care se luptă pentru bursă m-ar incendia puţin, dar sincer, satisfacţia pe care o ai când îţi aminteşti ceva din anul 1, e mai mare decât orice; mai ales că ai muncit mult şi chiar ai rămas cu ceva după aceşti 6 ani. Nu o să vă mint, mai mult de 50% din informaţia acumulată în cei 6 ani se va scurge mai repede decât entuziasmul din prima zi de facultate. Important e să îţi dezvolţi gândirea clinică cu multă practică.

Un simplu cuvânt, o mie de înţelesuri… Dacă întrebi un copil ce îşi doreşte cu adevărat, acesta îţi va spune că vrea o maşinuţă nouă, un ursuleţ de pluş sau dulciuri. Dacă întrebi un adolescent, răspunsul lui va fi mai mult în sfera hainelor de firmă şi a maşinilor de lux. Iar dacă întrebi un om matur, acesta îţi va spune că îşi doreşte mai mult timp… timp să râdă, să mănânce sau să îl petreacă cu familia, prietenii sau persoana iubită.

          Dorinţele se schimbă în funcţie de persoana pe care o întrebăm, dar în fond gravitează în jurul unor dezamăgiri, aspiraţii şi idealuri comune. Toţi ne dorim un anumit stil de viaţă, o anumită fericire aparentă, pe care, de multe ori, o agăţăm de un anumit obiect, sau o persoană; rezultatul nefast este acelaşi, tânjim din ce în ce mai mult după aceste „droguri” care ne aduc fericire, şi pierdem din vedere adevăratele minunăţii ale vieţii.

          Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie:

          Suntem la vârsta în care totul este posibil, avem o familie frumoasă, prieteni care ne sunt mereu alături, ne zbatem pentru cariera mult dorită; totul merge pe o pantă ascendentă atât pe plan personal cât şi profesional.

  La ce vă gândiţi în miez de noapte având toate astea ? Vă spun eu: la ce aţi mai putea avea pe lângă cele menţionate mai sus… De ce ? Pentru că suntem orbiţi de ce am mai putea avea, şi ignorăm tot ce avem deja.

Să continuăm totuşi exerciţiul:

Toate beneficiile de care dispunem dispar într-o clipă… părinţii îmbătrânesc, prietenii se îndepărtează, fiecare merge pe drumul lui, iar cariera este mai greu de sudat decât ne aşteptam.

Ce mai avem atunci ? Dorinţele la care aspiram înainte să pierdem şi ce aveam, ni se par efemere; adevăratele strigăte de ajutor se îndreaptă spre ce aveam înainte şi nu am apreciat la momentul respectiv. UN SINGUR ASPECT NU SE VA SCHIMBA NICIODATĂ, ŞI ANUME, DORINŢA DE A MERGE MAI DEPARTE.

Am vrut să vă demonstrez că fiecare dintre noi avem mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine în momentul actual. Trebuie doar să învăţăm să apreciem ce avem până nu e prea târziu.

Vă dau un exemplu personal în care sunt sigură că mulţi dintre voi se vor regăsi:

Înainte de pandemie locuiam în cămin, împărţeam bune şi rele cu alte 3 suflete într-o cameră proiectată special pentru a ne apropia şi mai mult. Rutina zilnică era alcătuită din lungile maratoane între sediile spitalelor, agonizantele dezbrăcări şi îmbrăcări în minusculele vestiare şi lungile ore petrecute la cursuri şi stagii.

Acum, după aproape 7 luni, îmi lipsesc până şi certurile cu colegii, „fantomele” din cămin care nu ne lăsau să dormim, îmi e dor să fug şi să nu prind tramvaiul… sau să îl iau pe cel nepotrivit… să fiu certată că mănânc în tramvai, să mă plâng că nu mai rezist să învăţ. Îmi e dor de holul întunecat şi rece din dimineţile când veneam din club… ÎMI E DOR DE VIAŢA OFFLINE!

Sfatul meu pentru toţi, inclusiv pentru mine, este să profitaţi întotdeauna de fiecare moment din viaţa voastră şi să îl trăiţi la maxim; fiecare experienţă, mai bună sau mai rea, vă aduce mai aproape de scopul pentru care vă luptaţi zi de zi.

Totuşi această pandemie a avut şi o parte bună, cel puţin pentru mine; am ieşit din zona mea de confort, am creeat pagina de instagram CONFESIUNILE UNUI MEDICINIST, am prins curaj încet încet, am mai crescut şi am trecut la următoarea etapă, acest blog; am început să mă analizez şi să îmi pot explora „latura întunecată”, mi-am făcut prieteni noi, am consolidat sau răcit legăturile cu anumite persoane, m-am maturizat din ce în ce mai mult şi mi-am dat seama că fiecare moment e unic şi merită apreciat şi trăit la intensitate maximă.

Ca un fel de concluzie am o mică provocare pentru fiecare dintre voi. Când vă aflaţi în impas şi simţiţi că nimic nu mai e posibil închideţi ochii şi visaţi, doar visând putem trece peste orice, pentru că în vis totul este posibil, orice problemă devine nesemnificativă şi orice grijă dispare, iar orice bucurie este amplificată de 100 ori.

O să vă las câteva citate care pe mine mă motivează să mă ridic din pat şi să zâmbesc indiferent de greutăţile pe care le-am înfruntat sau le am de înfruntat în ziua respectivă.

„ÎNTR-O ZI SAU PRIMA ZI, DOAR TU POŢI ALEGE”

„SĂ NU TRECĂ NICIO ZI ÎN CARE SĂ NU ZÂMBEŞTI, NICIODATĂ NU ŞTII CINE SE POATE ÎNDRĂGOSTI DE ZÂMBETUL TĂU”

„NU VREAU SĂ IMPRESIONEZ, VREAU SĂ INSPIR”

Pentru mulţi dintre voi această cifră nu semnifică nimic, 2+1=3, poate are legătură cu cifrele magice regăsite în diverse opere literare, îndeosebi în basme, sau în această dată s-au născut anumite celebrităţi cum ar fi Stephen King?, în schimb pentru alţii reprezintă secundele petrecute alături de cei dragi înainte să păşească în nefiinţă, sau zilele rămase până la Craciun; orice număr, cât de nesemnificativ ar fi pentru noi, pentru o anumită persoană poate însemna atât de multe…

Pentru mine are dublă semnificaţie anul acesta:

☻Începutul sfârşitului

☻Comemorarea unei aniversări de mult pierdute

Începutul sfârşitului

Sună puţin straniu, dar vă explic imediat semnificaţia acestor cuvinte. „Începutul” unui nou an universitar, care marchează „sfârşitul” studenţiei pentru mine. O etapă presărată cu nenumărate metamorfoze şi întâmplări tragico-comice pe care nu le voi uita niciodată.

În urmă cu 5 ani mi-am luat inima în dinţi, am părăsit meleagurile natale, am îmbrăţişat mândrul Banat şi am lăsat în urmă liniştea dintre munţi. Nu ştiam ce va urma, dar trebuia să iau o decizie radicală, care mi-a schimbat viaţa şi m-a transformat în ceea ce sunt astăzi.

Dacă m-ar pune cineva să aleg ce a fost mai greu… Să părăsesc locul în care am crescut, am făcut primii paşi, am avut parte de primele bucurii şi dezamăgiri, sau să îmi părăsesc familia şi să o iau într-un fel de la capăt, singură, departe de cei dragi, nu aş putea alege nici acum…

Am avut parte de nenumărate momente demne de aşternut în filele unui roman, am întâlnit oameni minunaţi cu care am legat mai mult decât prietenii; am descoperit că oriunde poţi întâlni îngeri care te pot salva când dai de greu… Am văzut cum e viaţa de fapt, ce înseamnă să pleci de jos şi să ajungi la o stabilitate emoţională. În concluzie: AM ÎNCEPUT CU ADEVĂRAT SĂ MĂ MATURIZEZ.

Dacă prin absurd aş putea să o iau de la capăt, aş face ABSOLUT totul la fel, nu aş schimba nicio decizie, corectă sau greşită, pentru că datorită acestor decizii am ajuns persoana care sunt astăzi.

Indiferent de alegerile pe care le faci, fii mereu mândru de tine şi de tot ce realizezi prin munca proprie; mereu e loc de mai bine, dar poate fi şi mai rău.

Acum am ajuns pe ultima sută de metri… am parte de ultimul început de an, ultima festivitate de deschidere a anului universitar, ultimul orar de pe semestrul I… Dar anul acesta totul va fi diferit. Nu vom mai putea organiza reuniunea anuală în care ne revedeam după binemeritata vacanţă de vară; nu vom mai alerga prin tot oraşul de la un sediu la altul, de la un spital la altul, mâncând în tramvai şi leşinând pe scările care duc la purgatoriul de la etajul 9… Cel puţin o perioadă totul va fi diferit şi inedit…

Aşa cum am demonstrat în fiecare an că locul nostru este acolo şi că mâna destinui şi-a facut treaba ajutându-ne să fim cu un pas mai aproape de visul nostru, aşa vom birui şi schimbările care vor urma.

                   Aniversarea specială

Faptul că începutul anului universitar coincide cu această aniversare, pentru mine îl face mult mai unic.

Acum mai mult de 7 decenii, se năştea un înger; un înger care mie mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat putere să lupt şi să ajung în punctul culminant al vieţii mele- totuşi mai este doar un an până la examenul vieţii mele.

Am avut deosebita onoare ca acest înger să îmi fie bunic, învăţător, agricultor, deschizător de vise dar şi tată cu normă întreagă. El a fost singurul om care a avut puterea să mă supună chinului de a avea primii cercei, care mi-a suportat sonatele cu care îl încântam în fiecare zi datorită colicilor, singurul care mi-a deschis porţile spre lume şi pasiunea de nestăvilit pentru poveşti, pe care acum o fructific şi o folosesc să vă arăt o altă perspectivă a vieţii; a fost centrul universului meu, dar niciun miracol nu e permanent, aşa că eroul meu s-a stins acum 10 ani, lăsând un gol imens, care nu va putea fi umplut nici cu toate basmele cu final fericit din întreaga lume.

Aşa cum vă spuneam la început, pentru unii din noi nu înseamnă absolut nimic o cifră, un anumit loc, o poză, o amintire uitată în „colţul” cel mai întunecat al minţii… dar pentru alţii este un întreg univers de trăiri, de la fericire, iubire, extaz, la agonie, tristeţe şi disperare… Preţuiţi fiecare clipă petrecută alături de cei dragi ca şi cum ar fi ultima; mâncaţi prajitura chiar dacă încalcă dieta, iubiţi chiar dacă doare, săriţi cu paraşuta chiar dacă vă vine să leşinaţi înainte.

 FĂ MEREU CE SIMŢI, CUM SIMŢI ŞI CU CINE SIMŢI, PENTRU CĂ NU ŞTII CÂND FACI LUCRUL ACELA PENTRU ULTIMA DATĂ!   

După binemeritata şi mult prea lunga relaxare din vacanţa de vară, a venit timpul pentru un nou început, care în acest an va fi puţin diferit. Măsurile riguroase de igienă şi distanţarea fizică nu trebuie să îi împiedice pe copii să socializeze. Până la urmă toţi am folosit un ton mai ridicat când ne chemam prietenii la joacă, pe vremuri, când nu exista tehnologia avansată şi foloseam puterea corzilor vocale.

          Scopul acestui articol este să vă încurajeze să porniţi cu dreptul în etapa următoare, fără temeri, fără prejudecăţi, plini de speranţă şi motivaţie. Pentru toţi este greu să ieşim din zona de confort şi să acceptăm că lucrurile vor fi puţin diferite în acest an, dar asta nu trebuie să ne descurajeze pe niciunul dintre noi. Mâine veţi deveni boboci, sau vă veţi întâlni cu foştii colegi, veţi cunoaşte oameni noi sau veţi depăna amintiri cu prietenii de-o viaţă.

          Pentru a vă sensibiliza puţin, sau a vă încuraja să vă reamintiţi de copilărie şi de primele experienţe petrecute pe băncile şcolii, o să vă ataşez un eseu, pe care l-am făcut în clasa a 12-a.

Şcoala-„clinchetul copilăriei”

Copilul, fiinţa cea mai pură, a cărui imaginaţie poate depăşi orizonturi, are capacitatea de a face lucruri măreţe îndrumat de un personal calificat care să îi călăuzească paşii spre viitor şi să îi alimenteze „foamea” pentru cultură.

Şcoala reprezintă al doilea mediu în care un copil se poate dezvolta, poate dobândi cunoştiinţe vaste care îi vor folosi în viaţă pentru a putea schimba în bine societatea în care trăim; primul mediu fiind familia, mediu în care copilul învaţă conduita morala.Mediul propice aprofundării cunoştiinţelor, beneficiind de un cadru specific desfăşurării orelor il reprezintă o clasă armonioasă cu copii dornici să înveţe şi să devină stâlpii generaţiilor viitoare, personalităţi marcante care pot schimba viziunea despre lume.

Pentru mine şcoala reprezintă instituţia misterelor, o clădire enigmatică în cadrul căreia elevii sunt ţinuţi captivi de către numeroasele cunoştiinţe cu care trebuie să se lupte pentru a reuşi să stăpânească „monştrii” numiţi MATERII ŞCOLARE.

Îmi amintesc cu nostalgie prima zi de şcoală… după chinul ruperii de părinţi, de jucăriile mele şi de tărâmul meu de basm, am intrat într-o lume complet nouă cu multe fiinţe vi care se agitau continuu. Aceste fiinţe complexe capabile să distingă şi să producă numeroase sunete încercau să comunice cu mine, să mă integreze în acest spaţiu comun, numit SALĂ DE CLASĂ. La început am fost reticentă, fiind uluită de încercările unei femei, trecută de a doua tinereţe, care încerca să liniştească micile creaturi agitate. Cu un singur sunet stins şi blând a liniştit mulţimea, făcându-i să intre în transă. Priveam înmărmurită acestă fiinţă magică care putea face imposibilul, şi anume să imi dea sentimentul de siguranţă pe care il descoperisem doar acasă, din partea familiei.

Femeia cu ochi strălucitori avea mereu, în colţul gurii un zambet cristalin, faţa ei era blândă iar ridurile care îi trădau vârsta o făceau şi mai blajină; când asupra clasei s-a aşternut liniştea ea a început să vorbească cu o voce clară, caldă, suavă. S-a prezentat, apoi ne-a spus că ea va fi îndrumătorul nostru… eu, neştiind ce înseamnă, am ridicat sfios o mânuţă palidă şi rece, plină de emoţie şi am şoptit stins „ Ce înseamnă… Îndrumător?”. Privirea ei blândă s-a aţintit asupra mea; zâmbetul i s-a mărit când mi-a explicat, atât de calmă că ea ne va ajuta sa creştem, ne va îndruma paşii spre a putea cunoaşte lumea, a putea dezlega misterele vieţii, ne va fi o a doua mamă. „a doua MAMĂ”… atunci nu ştiam cum această fiinţă firavă, dar totuşi străină îmi va putea deveni mamă… credeam că nimeni nu va putea vreodată să mă iubească ca o mamă, nu la fel de intens, dar totuşi să mă iubească… Un sunet strident mi-a împrăştiat gândurile în înaltul cerului; acest sunet prevestea sfârşitul orelor în această clădire.

Afară, mă aştepta mama care mă privea radind de fericire, dar eu eram crispată, pierdută in văzduh, încercând să dezleg cel dintâi mister al existenţei mele… cum poate un străin să îmi fie mamă… Acasă am uitat complet de fiinţa cu ochi strălucitori, eram cu familia mea, cu jucăriile mele, eram în lumea mea! Toată ziua m-am jucat cu ursuleţul meu de pluş; el era confindentul meu, prietenul meu cel mai bun care îmi ştia toate secretele. Cu toate acestea, fericită fiind că lucrurile au revenil la normal, am uitat să îi povestesc ursuleţului întâmplările ciudate din ziua aceea…

A doua zi am reintrat în clădirea misterioasă, interacţionând cu fiinţele gălăgioase care au devenit mai liniştite, chicotind de zor. Neştiind ce se întamplă i-am întrebat de ce chicotesc. O fetiţă cu ochii mari şi privire pierdută mi-a spus că ne vom uita la un film. În clipa următoare femeia blandă a intrat pe uşă şi ne-a spus că vom viziona „Scufiţa Roşie”. Sala s-a întunecat şi filmul a început. Imaginile de poveste rulau pe un perete alb ca zăpada… După ce s-a terminat povestea şi s-a aprins becul, îndrumătoarea ne-a spus că vom mai viziona multe poveşti împreuna şi le vom pune în scena…

Încet, încet, timpul se scurgea şi misterele începeau să se elucideze. Clădirea înaltă cu ziduri impresionante a devenit a doua mea casă, colegii de clasă au devenit frăţiorii pe care nu i-am avut niciodată, iar învăţătoarea o a doua mamă. Fiecare zi aducea ceva nou, ceva inedit, ceva foarte plăcut care mă făcea să mă detaşez de lumea mea de basm şi să mă pierd complet în această nouă dimensiune.

Anii au trecut, a trebuit să îmi părăsesc a doua mamă şi să mă îndrept spre noi experienţe, să dezleg noi mistere, să cresc şi să mă maturizez… Să descopăr noi colegi, noi prieteni, noi îndrumători, noi „părinţi”, pentru că toţi profesorii mi-au îndrumat paşii ca nişte părinţi iubitori. M-au ajutat să îmi deschid aripile, mi-au dat încredere că pot zbura, că pot descoperi noi văzduhuri, mi-au arătat că pot să fac diferenţa între bine şi rău, permis şi interzis, folositor şi nefolositor de una singură, m-au învăţat că nimic nu e prea dificil dacă îţi doreşti ceva cu adevărat.

Ajunsă la vârsta adolescenţei, multe persoane mă întreabă de ce sunt fericită când merg la şcoală… Răspunsul e cât se poate de simplu; viziunea mea despre şcoală şi tot ce implică ea s-a schimbat radical. „Monştrii” cu care trebuie să mă lupt zilnic au devenit cei mai buni prieteni, care mă ajută să îmi folosesc o mare parte din capacitatea creierului de a stoca noi informaţii zi de zi, „instituţia misterelor” a devenit ca o casă pentru mine, a cărei porţi îmi sunt mereu deschise… sala de clasă îmi este un refugiu, unde pot medita încercând să mă lupt cu misterele vieţii, „copiii agitaţi” au devenit adolescenţi maturi, capabili să îşi focalizeze energia în scopuri utile, iar „îndrumătoarea” a devenit o frumoasă amintire, o fiinţă pe care nu o voi uita niciodată şi faţă de care voi avea o stimă nesfârşită.

Poate că mulţi adolescenţi atribuie şcolii apelative urâte cum ar fi „închisoare”, dar eu consider că şcoala joacă un rol foarte important în dezvoltarea fiecărui tânăr întrucât este singura instituţie care ne oferă personalul calificat pentru a ne ghida paşii spre idealuri măreţe. E singura instituţie care ne oferă libertatea de a alege modalitatea perfectă de abordare a diferitelor probleme, ne oferă numeroase informaţii preţioase, ne oferă oportunitatea de a cunoaşte oameni minunaţi cu care putem colabora în dezlegarea misterelor.

Chiar dacă multe persoane nu conştientizează acest lucru, sau îl conştientizează prea târziu, şcoala ne „protejează” de greutăţile vieţii de adult, ajutându-ne totodată să păşim pregătiţi în această lume nouă, nedescoperită încă pe deplin de nicio fiintă vie. Ea ne deschide porţile spre viitor, ne face să reuşim şi să nu ne dăm niciodată bătuţi întrucât la şcoală ne lovim de cele dintâi „greutăţi” pe care tot aceasta ne învaţă cum să le rezolvăm.

De-a lungul vieţii mele(dacă pot folosi exprimarea asta, deoarece eu sunt încă la începutul drumului şi voi avea de înfruntat numeroase obstacole, pe care, cred eu că le voi înfrânge fiind bine instruită de toţi „părinţii mei”) am descoperit că nu este important să câştigi mereu, ci să dai tot ce ai mai bun pentru a fi mulţumit sufleteşte că nu ai renunţat şi ai continuat să lupţi neştiind dacă „războiul se va termina vreodată”. Orice elev care va trebui să îşi ia viaţa în propriile mâini trebuie să fie conştient că „părinţii lui” nu îi vor mai călăuzii paşii de acum înainte, dar pe tot parcursul acestui lung proces de învăţare l-au ajutat să îşi cunoască limitele şi să poată face alegerile corecte de unul singur, iar acest lucru, cred eu, este cea mai mare realizare a oricărui cadru didactic.

Aceasta este viziunea mea despre şcoală, despre acestă clădire în care se ascund numeroase fiinţe vi, dornice să îşi depăşească limitele, să înveţe şi să îi înveţe pe alţii cum să abordeze problemele, nu să fugă de ele. Şcoala trebuie să devină a doua casă pentru elevi, dar şi pentru profesori deoarece atât elevii, care vor să înveţe, cât şi profesorii, care predau, petrec mai mult timp în această clădire decât în propriile lor locuinţe.

Una dintre întrebările de pe buzele tuturor când le spun ce studiez este- DE CE AI ALES MEDICINA ? o întrebare pe cât de simplă, pe atât de dificilă la care nu am găsit un răspuns unic până acum.

Pot spune că am vrut să fac asta de mică(la grădi toţi ne dorim să fim medici, poliţişti, piloţi, învăţătoare, prinţese sau avem alte ideologii despinse din basmele în care suntem înfăşuraţi de mici), apoi după o perioadă lungă de tranziţie în care am oscilat între a fi medic sau profesor, am decis în cele din urmă.

De-a lungul vieţii mele enigmatice au fost numeroase întâmplări care m-au determinat să merg pe acest drum anevoios.

Prima de care îmi amintesc este şi cea mai tristă… Vă mai amintiţi cum era când eram mici şi ne credeam invincibili? E nevoie de o simplă adiere de vânt să ne altereze şi metamorfozeze puterile… Era un început promiţător de primăvară când lumea mea a fost dată peste cap… într-o seară aparent banală, bunicul meu a murit… nu pot descrie în cuvinte durerea unui copil de 13 ani a cărui rege a devenit înger într-o clipă… Nu e o poveste lacrimogenă, scopul meu nu este să vă întristez, ci să vă transpun trăirile mele pentru a-mi întelege povestea. Sentimentele din acea seară- neputinţă amestecată cu durere, împleticite cu numeroasele frustrări tipice:„Oare nu se mai putea face nimic ?”- m-au determinat să fac o schimbare… atunci nu ştiam exact în ce va consta această schimbare.

Al 2-lea indiciu l-am primit de la o profesoară care mereu mi-a spus ca mi-ar sta bine în halat alb(destul de vag totuşi, sunt multe profesii în care accesoriul principal este halatul).

O întâmplare amuzantă şi totuşi stranie care mi s-a întâmplat în cadrul uneia din puţinele mele întâlniri cu spitalul(în calitate de pacient) m-a făcut să mă decid cu adevărat: într-o după-amiază fatidică am întâmpinat dureri insuportabile abdominale şi am decis să merg la spital. Am ajuns în faţa liftului(să vă fac un mic portret descriptiv al apariţiei mele: eram mai palidă ca toţi pereţii din spital, mă ţineam cu greu de părinţii mei, iar inima mea dacă putea, fugea înapoi acasă fără declaraţie pe proprie răspundere), uşile metalice s-au deschis iar înauntru era o doamnă de vreo 40 ani, liftiera. Am crezut că vom fi singurii pasageri, dar…viaţa e plină de surpize… alaturi de noi a urcat o targă(ce putea fi mai perfect ? Eu eram deja semi-leşinată şi înainte să văd targa). Am încercat să mă sprijin de bara rece de metal în timp ce brancardierul îi comunica liftierei etajul la care vor merge(Mai ţineti minte când am spus că viaţa e plină de surprize? Urmează o scenă inspirată din filmele de groază). Am pornit spre destinaţie când pacientul, care până atunci părea liniştit a început să „tresalte” de bucurie, provocându-mi fiori pe şirea spinării… Totul s-a terminat cu bine pentru mine, dar nu ştiu dacă amicul meu din lift a avut aceeasi soartă…

O altă întâmplare minuată a fost „Trecerea în etapa următoare” adică liceul, unde am optat pentru o clasă de ştiinte ale naturii; în acei 4 ani am decis, împinsă de mai multe circumstanţe, viitoarea specializare şi oraşul care mi-a devenit între timp a 2-a casă.

De atunci au trecut muţi ani, sunt deja la capitolul 6/6 iar toate aceste peripeţii puse cap la cap au fost oare SIMPLE ÎNTÂMPLĂRI SAU MÂNA DESTINULUI ?