Arhivă anuală 20/12/2022

Când am ales pediatria, trebuie să recunosc că oscilam între câteva supraspecializări pediatrice- mi-a plăcut întotdeauna cardiologia, dar pandemia mi-a amortizat simțurile – nu am mai ascultat sufluri de ceva timp și e posibil să le trec cu vederea; pe de altă parte una din marile mele iubiri a fost hematologia din anul 5, care s-a transpus într-o pasiune puțin sumbră pentru partea de onco-hematologie pediatrică; de când am ajuns rezidentă și puțin înainte, a început să mă fascineze ecografia în general și partea de endoscopie (deși încă mi se pare foarte dificilă deși am avut privilegiul să particip la câteva endoscopii de când sunt rezidentă), iar ecografia abdominală pot spune că a fost mereu cea mai logică pentru mine, deci gastroenterologia suna foarte bine- dar am decis să merg pe generală, să le văd pe toate și să decid mai apoi spre ce rămurică mă îndrept.

Trebuie să recunosc că nicodată nu am luat în calcul medicina de urgență din niciun punct de vedere, nu consider că reacționez suficient de bine sub presiune și am avut o oarecare reticență să încerc un voluntariat în acest sens. Dar pentru că „De ce îți e frică nu scapi”, am ajuns pe stagiul de Urgențe pediatrice și nu în calitate de student (mai mult observator) ci de medic cu responsabilități mai mari decât aș fi crezut. La început îmi era frică de orice, să nu uit numele pacinentului sau și mai rău, să încurc pacienții, să nu trec cu vederea vreun ral sau suflu important, să indic analize eronat, să administrez un tratament greșit, dozele medicamentelor jonglau în capul meu întotdeauna și de cele mai multe ori alergam dintr-o parte în alta până să reușesc să rezolv complet un pacient.

Dar cum am tot spus și o să mă repet la infinit, eu am noroc întotdeauna la oameni– echipa cu care am lucrat a fost una absolut perfectă, colegii mei rezidenți au devenit companionii cu care admiram stelele la 4 dimineața sau dezbăteam diverse teme medicale sau nu, când aveam un binemeritat moment de respiro, medicii specialiști și primari, au devenit mentorii care m-au făcut să nu am emoții când expun un caz, și să îmi spun părerea în legătură cu conduita terapeutică, asistenții(asistentele) și infirmierele au devenit cei mai buni prieteni când nu reușeam să ating copilul și nici măcar nu visam că îl pot recolta singură sau să administrez vreun medicament având în vedere că pe fundal erau nelipsitele sonate ale copilașilor cu corzi vocale impresionante. Pe lângă calitățile lor profesionale, mereu m-am simțit ca într-o familie, mereu au fost glume care ne dădeau energia să vedem și următorul pacient, au fost lecții umane de neprețuit la 4 dimineața când încercam să explicăm pentru a 5-a oară o rețetă unui părinte îngrijorat, 3 luni de zile au trecut cât ai clipi, dar cunosțințele acumulate (și din păcate anxietatea cu care am plecat de acolo) nu le voi uita niciodată.

3 luni de zile am rezistat unui program de 12h de lucru intens, alergătură ca la maraton, provocări peste provocări și trebuie să recunosc că am reușit să îmi întind limitele la maxim și să descopăr o altă parte din mine- una mai curajoasă, care e dispusă să încerce lucruri noi sub ghidajul atent al speciliștilor: am consultat copiii de care înainte nu am crezut că mă puteam atinge, am învățat să îi conving(în timp util) să mă lase să îi consult, să îi recoltez pe unii, să le administrez tratamentul și să o iau mereu de la capăt cu următorul pacient. Nu a fost ușor, trebuie să recunosc, programul meu de somn a fost grav afectat și încă mai resimt uneori oboseala (sau mai bine spus peste cea veche am adăugat alta), dar a meritat pe deplin.

Poate pentru unii nu e ceva deosebit ce am realizat eu, dar pentru mine să iau un pacient de la 0, să încerc să îi fac eu tot ce e necesar, de la stabilirea diagnosticului, a analizelor de recoltat și a tratamentului până la recoltat, prelucrat analize, administrat tratament, scris rețetă și scos branulă, a însemnat o nouă reușită din acest an.
Oameni minunați poți întâlni oriunde, important e să ”furi” cât mai mult poți de la ei atât pe plan profesional cât și pe plan personal. Drept urmare, familia de pe UPU rămâne o familie și după ce se încheie stagiul și înafara orelor de lucru, am participat împreună cu acești oameni minunați la prezentări de medicamente, ne-am întâlnit la un congres care a avut loc în Timișoara și am organizat Secret Santa.

De 7 luni am intrat cu bocancii în viața de femeie independentă care nu mai are nevoie de banuți de la mami și tati și care reușește să se întrețină singură, practicând meseria mult visată. Nu este un scenariu de basm, este realitatea pentru care am muncit 6 ani de zile și voi munci până la binemeritata pensie. Trecerea de la banii parinților la banii mei a fost un mic șoc, am învățat să folosesc un cont de economii și să fiu ca un copilaș în ziua de Crăciun în momentul în care văd dobânda lunară în acel cont (sume infime, dar sunt bănuți munciți de mine).

Pentru că viața de adult responsabil vine cu multe responsabilități și îndatoriri, iar eu fiind o persoană activă care își dorește mereu să nu renunțe la micile plăceri ale vieții, am schimbat puțin distracțiile care îmi cresc alarmant nivelul endorfinelor.

Dacă în timpul facultății distracția cotidiană era mersul în club și dansatul până la 5 dimineața(sau până când ne dădeau afară barmanii care doreau totuși să doarmă), acum prefer oricând o conferință în cadrul căreia pe lângă informațiile noi pe care le asimilez, pot crește nivelul endorfinelor și fura energia interlocutorilor mei prin discuții despre job, studenție, greșeli frecvente și sfaturi de calitate.

Am participat săptămâna trecută la o astfel de conferință organizată de o doamnă doctor foarte drăguță de la noul meu loc de muncă (de la 1 iulie am schimat nava mamă cu alt spital și alt stagiu, și anume URGENȚE PEDIATRICE) într-o locație de vis. Conferința a durat 1h și ne-au fost prezentate 2 preparate care se administrează copiilor, apoi ne-am delectat cu bunătățile pregătite de gazdele noastre.

Datorită pandemiei năucitoare, nu am mai participat de foarte mult timp la o conferință fizică și pot spune că am fost puțin anxioasă când am pășit în locația stabilită, dar atmosfera a fost una de vis în cele din urmă. Am apreciat foarte mult naturalețea celor 2 speakeri, faptul că au făcut față oricărei provocări ca niște profesioniști(chiar dacă au întâmpinat mici dificultăți tehnice, au mușamalizat totul discutând despre cazuri concrete, practice, care ne-au acaparat atenția de îndată). Am învățat de-a lungul anilor ca atunci când particip la o conferință, prezentare cu tematică medicală să fiu foarte atentă la numeroase detalii care pot părea banale la prima vedere: la felul în care sunt structurate prezentările, felul în care interlocutorul captează atenția audienței, calitatea informațiilor, dacă îmi satisface materialul prezentat toate întrebările și multe alte lucruri “tehnice”, în încercarea de a mă cizela în acest sens când sunt pusă în poziția de prezentator.

Întotdeauna am încurajat participarea la cât mai multe activități extra în timpul facultății pentru a cunoaște oameni noi, mentalități noi și a “fura” tot ce se poate de la mentorii și idolii noști pentru că doar așa ne vom putea dezvolta cu adevărat.

Având în vedere că eu nu am noroc la examene, dar am un noroc fantastic la oameni, am fost binecuvântată cu un colectiv extraordinar de la care am multe de învățat, care reușește să scurteze substanțial interminabilele ore de lucru și care ne încurajează la orice pas să avem încredere în noi și în cunoștințele dobândite (chiar dacă uneori suntem nesiguri sau mai facem mici greșeli, mereu ne încurajează și ne îndrumă spre calea cea bună).

Vă las mai jos o imagine cât 1000 cuvinte cu o parte din colectiv, oameni frumoși și zâmbitori care alină suferințele îngerașilor de pretutindeni.

Cea mai importantă etapă a maturității o reprezintă nevoia de adrenalină pe care corpul o secretă doar când încercăm lucruri noi și ieșim complet din zona de confort.

În ultimul timp am avut 2 descărcări majore de adrenalină (practic au fost 3, dar 2 au fost în cadrul aceluiași context) și pot spune cu mâna pe inimă că au fost momente magice care m-au făcut să realizez încă odată că “TOTUL SE ÎNTÂMPLĂ CU UN MOTIV“.

De când am început să lucrez, fiecare zi a fost ca un roller coaster, am trecut de la agonie la extaz, de la leșin la fericire și alte nenumărate stări în antiteză. Alături de echipa minunată cu care lucrez, pot spune că am reușit să clădesc bazele medicului (bun sper eu) care voi deveni.

Prima întâmplare interesantă care mi-a amintit cu drag de studenție a fost asistatul la examenul scris de pediatrie din semestrul acesta. A fost o plăcere și o adevărată surpriză neașteptată (având în vedere că am aflat cu 2 ore înainte de examen că voi fi supraveghetor- notă umoristică: Când șeful de secție îți spune că peste 2 ore asiști la examen, spui mulțumesc și te pregătești psihic pentru sarcina primită). Având în vedere că ultimul meu an de studenție l-am petrecut mai mult online, iar sesiunea a fost doar online, am fost puțin nostalgică când am revăzut sala de curs, mai ales că acolo a început mult așteptata mea călătorie în lumea pediatriei; în aceeași sală s-au desfășurat ambele repartiții (mare- în care am ales specializarea și mica- în care am ales coordonatorul).
Atmosfera de partea cealaltă a foii de examen a fost una inedită, de data asta emoțiile mele au fost diferite, singura mea responsabilitate capitală era să păzesc foile de examen și markerele. Din grimasele și încruntăturile studenților am descifrat tot felul de întrebări filosofice “Oare scrie așa ceva în cartea de curs”, “Nu am mai bifat răspunsul B de mult”, “La întrebarea asta sigur știu răspunsul”, “Hmm… cred că am citit undeva despre asta”. Pentru mine a fost o experiență unică pe care aș repeta-o cu mare drag în fiecare sesiune !

A 2-a experiență a fost o mică ascensiune profesională. Am trecut de partea cealaltă a pacientului în cadrul endoscopiei, ajutând la prelevarea de biopsii. La începutul procedurii, din cauza emoțiilor și a reacțiilor vagale deloc binevenite atunci, abia am reușit să îmi iau manușile din cauza excesului de lichid corporal care se scurgea în mod ostentativ pe palmele mele. Pentru mine a fost o adevărată victorie, având în vedere că aveam mari emoții că nu o să manevrez corect pensa de biopsie. Dar totul s-a terminat cu bine și am reușit mai mult să ajut decât să încurc. Pot spune că am mai bifat o căsuță pe lista mea de activități care mă scot din zona de confort și sunt mândră de mine pentru asta !

Cu pași micuți și siguri pornesc spre o nouă etapă care sper că mă va încânta la fel de mult ca până acum, îmi va da mai multă încredere în mine și mă va duce mai aproape de idealul de medic la care aspir să devin în viitor.

Astăzi este ziua purității, a fericirii și a inocenței, a visătorilor și a celor mai puternice și magnifice ființe (adică a tuturor oamenilor care încă se simt copii, au inima pură și sufletul mereu tânăr).

O vorbă din popor spune că ești copil doar cât timp ești ocrotit de ființele efemere care te-au conceput, biologic vorbind în jurul majoratului s-ar încheia copilăria, dar din punctul meu de verede, legile nescrise ne permit să fim copii până în momentul în care sufletul nostru de mic explorator curios moare(în viziunea mea acest moment coincide cu trecerea în neființă având în vedere că viața e mult prea fascinantă să încetăm să o descoperim la o anumită vârstă). 

Pentru a sărbători în mod corect această zi magică, am decis să vă povestesc despre o activitate la care am participat recent și care mi-a dat emoțiile specifice primelor experiențe de neuitat din viața mea.

Am fost invitată la o grădiniță să le explic copiilor despre profesia mea și să le citesc o poveste. Ca de fiecare dată când încerc ceva nou, emoțiile m-au copleșit puțin când am văzut marea de copii curioși cu ochii mari, încântați să se joace cu stetoscopul meu și să mă îmbrățișeze, atrăgându-mă complet pe teritoriul lor.

Când am intrat în mica încăpere am fost complet impresionată de semicercul caracteristic în cadrul căruia ne așezam când ne citea educatoarea o poveste; am pășit timid și sfios (nici la cele mai grele examene din facultate nu am avut emoții atât de puternice) și m-am așezat în centrul lor. Chiar dacă lucrez de ceva timp cu copiii și am mai participat la diverse proiecte în cadrul cărora protagoniștii erau tot îngerașii curioși, a fost puțin diferită această activitate, având în vedere gradul de dezumanizare la care am fost expusă în ultimul timp (restul webinariilor și activităților cu un număr impresionant de participanți au fost online). M-am adaptat destul de repede, înțelegând că tot eu dețin controlul și crezând că pot face față avalanșei de sunete care depășeau decibelii acceptați de urechea umană.

După ce m-au examinat atent, am început să le explic în ce constă meseria mea (și i-am lăsat pe rând să asculte miracolul vieții, sunetul cardiologic care ne încântă urechile și ne dă de cele mai multe ori bătăi de cap când nu îl interpretăm corect, fiind absolut fascinați de magia micului instrument din fața lor), le-am citit o poveste cu tematică medicală (cu vocea tremurândă la început și mii de emoții că accentul meu, intonația și toată lingvistica nu se vor alinia corect, iar cei mici nu vor înțelege povestea) și totodată am descoperit ultimele noutăți în ceea ce privește desenele cu specific medical care îi captivează pe copii (un pediatru este de fapt un magician informat, care folosește desenele, cântecele pentru copii, diversele sunete cât și accesorii, jucării colorate, orice armă din dotare pentru a câștiga încrederea micilor pacienți si a-i face să colaborezs cu noi pentru a elucida misterul bolilor care le răpesc veselia), apoi am învățat și colorat împreună instrumentarul medical care se afla în mica surpriză pregătită atent de doamna educatoare.

Pe lângă energia, puritatea și încărcătura emoționala pe care le-am primit de la îngerii cu ochi mari și curioși, am fost privilegiată să păstrez o amintire de neuitat pe care o împărtășesc astăzi cu voi.

Copilăria este cea mai de preț comoară și adevărata forță interioară care ne face să apreciem și să ne bucurăm de lucrurile mărunte care ne dau putere să mergem mai departe în lumea crudă și neiertătoare a adulților. Păstrați întotdeuna copilul din voi și profitați la maxim de orice experiență care vă redă fiorii și emoțile copilăriei și primelor experiențe de neuitat. Viața e doar un film mut, a cărui singure sunete sunt date de momentele magice de fericire pură.

Întreaga noastră existență se învârte în jurul acestui mic “cult” exclusivist de oameni cu care suntem înrudiți biologic (mai mult sau mai puțin) sau doar spiritual. Primele perosoane cu care intrăm în contact (excluzând personalul calificat din spital în cazul în care acolo ne facem debutul în viață) sunt aceste ființe firave care ne veghează existența de la începutul vieții noastre, până la sfârșitul vieții lor.

Nu e un secret pentru nimeni că perioada adolescentină vine mereu cu un val de rebeliune, iar dacă nu debutează în acea perioadă cu certuri, râuri de lacrimi și nebănuite semne de întrebare, cu siguranță se dezlănțuie un realmente iad (metaforic vorbind) în momentul în care puiul părăsește cuibul pentru a migra la o facultate. În cazul meu a fost a 2-a variantă, iar Nilul a devenit infim în comparație cu debitul lacrimilor familiei mele de fiecare dată când părăsesc cuibul.
Povestea pe care vreau să o expun este una puțin tristă dar cu o morală putenică și un sfat pe măsură.

Familia mea a fost, este și va fi întotdeauna oaza mea de liniște și izvorul meu nesecat de iubire și motivație; dar ce se întâmplă cu liniștea începutului etapei definitorii din viața de adult când oaza mea este perturbată de norii necruțători care amenință bunul mers al lucrurilor ?

În urmă cu 2 săptămâni, ființa cea mai dragă de pe pământ a fost internată în spital, în urma unei reacții adverse la inițierea unui medicament. A fost nevoie doar de 7 ore, aproximativ 500 km pentru 15 minute de fericire pentru a putea să îmi continui viața și să mă concentrez să fac pentru niște străini, ce sper să facă alții pentru familia mea. Nici tot aurul din lume nu ar putea egala puritatea apei cristaline care se scurgea din ochii bunicii când m-a văzut cu un infim buchețel de lalele adus ca ofrandă și o plăsuță cu mâncare pregătită cu multă iubire de mama.

De multe ori nu conștientizăm cât de mult înseamnă niște gesturi mărunte pentru ființele dragi nouă, mai ales pentru cei ajunși la vârsta la care și lucrurile banale și mărunte sunt realizate cu dificultate (banalul mers până la o toaletă, dificultăți de alimentație – bunica are o atelă în momentul acesta la mâna stângă, iar branula este plasată pe partea dorsală a mâinii drepte, ceea ce îngreunează semnificativ manualitatea deja diminuată datorită vârstei și a bolilor asociate) accentuând sentimentul de vinovăție și neputință care se transmite telepatic către persoanele dragi și astfel se declanșează cascada de lacrimi accentuată și mai mult de factorii exteriori- distanța, frustrarea și dependența față de cei din jur.

Revolta și neputința mea se îndreaptă spre abis, dar o fărâmă de speranță merge către fiecare persoană care citește aceste rânduri cu lacrimi în ochi, cu un dor în suflet, cu o strângere de inimă pentru că ai refuzat să ajuți un bătrânel să treacă strada sau cu dezamăgirea că azi nu ai luat legătura cu cei dragi și nu le-ai spus un banal „VĂ IUBESC ȘI ÎMI E DOR DE VOI”! Niciodată nu știi când spui asta pentru ultima dată sau când ai parte de ultima îmbrățișare și vorbă bună de persoanele care chiar contează cu adevărat. În era rapidității și a lipsei de timp, oferă o secundă unui om care o consideră un secol și nu te pierde în ceasuri efemere alături de persoane trecătoare pentru că cel mai mare inamic al omului este TIMPUL.