A fost odată ca niciodată o fetiță foarte ambițioasă care voia mereu să mute munții cu prețul propieri sănătăți mentale cât și fizice… Așa cum ați ghicit, încă din copilărie mă lupt cu cel mai mare defect al meu- perfecționismul. De-a lungul anilor, acesta a evoluat de la a știi cât mai multe poezii, a scrie poezii (FOARTE amatoricește) la a primi toate rolurile principale în piesele de la grădiniță, a le executa perfect, nu doar acceptabil… apoi am devenit elevul model, multe cunștințe în toate domeniile, numai premiul I toată școala generală, participări la olimpiade în fiecare an… apoi la liceu am încercat să scap de acest „viciu” și să mă focusez pe mai multe domenii încercâd să le fac cât de bine pot… pe TOATE… nu am realizat decât săptămâna aceasta când burnout-ul a început să îmi accentueze anumite simptome că de fapt perfecționismul meu atinge cote alarmante pe zi ce trece, iar corpul meu nu face față din niciun punct de vedere…
Chiar dacă mă pot lăuda cu viața perfectă… o familie care mă iubșeste și susține necondiționat, un iubit care mută și munții din loc când vede că zac în pat (deși eu la ora 8 sunt deja în picioare și pregătită de muncă, de câteva zile bune abia mă ridic din pat…), prieteni cărora le pasă sincer de mine și nenumărate persoane pe care nu le-am cunoscut decât online, dar știu că îmi împărtășesc stările și se regăsesc în toate cuvintele așternute aici… și dacă pe plan personal totul merge perfect (o să dezvolt o rezistență la cuvântul ăsta), nici pe plan profesional nu stau rău: ador profesia mea și mă înțeleg bine cu colegii de la muncă, am legat prietenii frumoase dincolo de zidurile spitalului și sunt înconjurată de mentori extraordinari care îmi alimentează setea pentru cunoaștere, încep să înțeleg cât de cât și la master mai multe noțiuni și să nu mă simt ca un extraterestru pe Terra (trebuie să recunosc că în prima săptămână m-am gândit de câteva ori să renunț) și totuși dacă totul merge bine pe toate planurile de ce mă simt rău și simt că lumea merge în alta direcție față de mine ? (posibil de la vertijul din ultimul timp…)
Am citit mult despre burnout în studenție, am fost suprasolicitată constant (în mod voit de cele mai multe ori) dar niciodată nu am ajuns în punctul în care să îmi fie greu să mă ridic din pat, să mă cuprindă tahicardia și anxietatea când mă pun la birou și văd teancul de pagini și lista de proiecte care îmi bântuie și somnul (care deși cantitativ nu s-a schimbat, calitativ e sub nivelul mării)…
Am încercat în perioada sărbătorilor să mă relaxez, să o iau mai ușor (am redus timpul de învățat în zilele de sărbătoare… doar nu credeați că am renunțat complet, nu?) să mă deconectez de greuțățile pe care singură mi le amplific și multiplic constant… și… pot spune că oboseala e atât de mare încât nici o săptămână de stat ca planta pe pat nu m-ar salva acum…
Analizând obiectiv istoricul e clar de ce am ajuns în punctul ăsta, dar care e următorul punct sau mai bine zis cât de subțire e gheața pe care atârn acum și ce se întâmplă dacă nu iau măsuri?… asta nu prea sunt dispusă să aflu… așa că am decis să îmi deschid sufletul aici (ăsta e modul meu ciudat si propriu de a face „terapie” sau de a medita) și să las totul afară, toate fricile mele, toată anxietatea și nesiguranța (cine mă cunoaște cu adevărat știe că alt defect major e că nu admit să fiu vulnerabilă în fața nimănui) și să mă focusez pe ce e cu adevărat important: SĂNĂTATEA MEA FIZICĂ ȘI MENTALĂ. Nu sunt un robot… sunt doar un om puternic care are un mic impas, un om ambițios care a obosit și vrea să evadeze din cușca propriilor temeri nejustificate. Viața e mai mult decât cărți, sute de foi, nenumărate proiecte și gânduri despre eșec… perfecționismul meu s-a născut în momentul în care am vrut să le fac și știu pe toate… și dacă nu pot la superlativ, măcar să fie mediocre cunoștințele în toate domeniile (nu mă întrebați de ce… mai am câteva ore de introspecție de făcut să îmi dau seama de ce vreau să le fac pe toate cât mai bine).
Rezumând ideea acestui articol: NU VĂ MINȚIȚI PE VOI ÎNȘIVĂ! De câteva săptămâni bune mă mint că sunt okay, doar puțin obosită dar se rezolvă cu puțin somn, odihnă, etc. Eu am descoperit „viciul”, acum e timpul să scap treptat de el (nu dintr-o dată că după ajung în sevraj și e mai rău…) cu calm și răbdare.
Despre autor