Când am ales pediatria, trebuie să recunosc că oscilam între câteva supraspecializări pediatrice- mi-a plăcut întotdeauna cardiologia, dar pandemia mi-a amortizat simțurile – nu am mai ascultat sufluri de ceva timp și e posibil să le trec cu vederea; pe de altă parte una din marile mele iubiri a fost hematologia din anul 5, care s-a transpus într-o pasiune puțin sumbră pentru partea de onco-hematologie pediatrică; de când am ajuns rezidentă și puțin înainte, a început să mă fascineze ecografia în general și partea de endoscopie (deși încă mi se pare foarte dificilă deși am avut privilegiul să particip la câteva endoscopii de când sunt rezidentă), iar ecografia abdominală pot spune că a fost mereu cea mai logică pentru mine, deci gastroenterologia suna foarte bine- dar am decis să merg pe generală, să le văd pe toate și să decid mai apoi spre ce rămurică mă îndrept.
Trebuie să recunosc că nicodată nu am luat în calcul medicina de urgență din niciun punct de vedere, nu consider că reacționez suficient de bine sub presiune și am avut o oarecare reticență să încerc un voluntariat în acest sens. Dar pentru că „De ce îți e frică nu scapi”, am ajuns pe stagiul de Urgențe pediatrice și nu în calitate de student (mai mult observator) ci de medic cu responsabilități mai mari decât aș fi crezut. La început îmi era frică de orice, să nu uit numele pacinentului sau și mai rău, să încurc pacienții, să nu trec cu vederea vreun ral sau suflu important, să indic analize eronat, să administrez un tratament greșit, dozele medicamentelor jonglau în capul meu întotdeauna și de cele mai multe ori alergam dintr-o parte în alta până să reușesc să rezolv complet un pacient.
Dar cum am tot spus și o să mă repet la infinit, eu am noroc întotdeauna la oameni– echipa cu care am lucrat a fost una absolut perfectă, colegii mei rezidenți au devenit companionii cu care admiram stelele la 4 dimineața sau dezbăteam diverse teme medicale sau nu, când aveam un binemeritat moment de respiro, medicii specialiști și primari, au devenit mentorii care m-au făcut să nu am emoții când expun un caz, și să îmi spun părerea în legătură cu conduita terapeutică, asistenții(asistentele) și infirmierele au devenit cei mai buni prieteni când nu reușeam să ating copilul și nici măcar nu visam că îl pot recolta singură sau să administrez vreun medicament având în vedere că pe fundal erau nelipsitele sonate ale copilașilor cu corzi vocale impresionante. Pe lângă calitățile lor profesionale, mereu m-am simțit ca într-o familie, mereu au fost glume care ne dădeau energia să vedem și următorul pacient, au fost lecții umane de neprețuit la 4 dimineața când încercam să explicăm pentru a 5-a oară o rețetă unui părinte îngrijorat, 3 luni de zile au trecut cât ai clipi, dar cunosțințele acumulate (și din păcate anxietatea cu care am plecat de acolo) nu le voi uita niciodată.
3 luni de zile am rezistat unui program de 12h de lucru intens, alergătură ca la maraton, provocări peste provocări și trebuie să recunosc că am reușit să îmi întind limitele la maxim și să descopăr o altă parte din mine- una mai curajoasă, care e dispusă să încerce lucruri noi sub ghidajul atent al speciliștilor: am consultat copiii de care înainte nu am crezut că mă puteam atinge, am învățat să îi conving(în timp util) să mă lase să îi consult, să îi recoltez pe unii, să le administrez tratamentul și să o iau mereu de la capăt cu următorul pacient. Nu a fost ușor, trebuie să recunosc, programul meu de somn a fost grav afectat și încă mai resimt uneori oboseala (sau mai bine spus peste cea veche am adăugat alta), dar a meritat pe deplin.
Poate pentru unii nu e ceva deosebit ce am realizat eu, dar pentru mine să iau un pacient de la 0, să încerc să îi fac eu tot ce e necesar, de la stabilirea diagnosticului, a analizelor de recoltat și a tratamentului până la recoltat, prelucrat analize, administrat tratament, scris rețetă și scos branulă, a însemnat o nouă reușită din acest an.
Oameni minunați poți întâlni oriunde, important e să ”furi” cât mai mult poți de la ei atât pe plan profesional cât și pe plan personal. Drept urmare, familia de pe UPU rămâne o familie și după ce se încheie stagiul și înafara orelor de lucru, am participat împreună cu acești oameni minunați la prezentări de medicamente, ne-am întâlnit la un congres care a avut loc în Timișoara și am organizat Secret Santa.
Despre autor